1.4 C
București
joi, 9 decembrie 2021 - 12:38
No menu items!

Politicienii continuă să arunce bani într-un sistem de irigații perdant, în detrimentul investițiilor. ANALIZĂ

spot_img

În discuțiile de la începutul acestei săptămâni, deputații din Comisia pentru Agricultură și reprezentanții Ministerului Agriculturii nu au căzut de acord în problema despăgubirilor acordate fermierilor după seceta din 2020, dar nici în privința subvenționării energiei electrice pentru sistemele de irigații, în 2021.

Concret, bugetul pe 2021 nu prevede și sumele necesare pentru despăgubirea fermierilor pentru pierderile înregistrate la culturile de primavară din cauza secetei din 2020. Ministrul promisese banii în campania electorală, ulterior s-a răzgândit pentru că, brusc, nu sunt bani la buget. De altfel, ministrul agriculturii a lansat și varianta subvenționării a doar jumătate din consumul de energie, fără să precizeze sursa de finanțare.

Pe acest fond al lipsei banilor, Comisia pentru Agricultură din Camera Deputaților susține acoperirea integrală (din subvenții) a consumului de energie pentru irigații, fără ca cineva să avanseze la cât s-ar ridica respectiva subvenție. Mai mult, considerată ajutor de stat, subvenția ar trebui aprobată de către Comisia Europeană, lucru puțin probabil.

În realitate, atât subvenția, cât și despăgubirile fermierior nu fac altceva decât să îngroape și mai mult sistemul de irigații din România. De 30 de ani, statul român subvenționează într-un fel sau altul sistemul de irigații, fără niciun rezultat benefic. Dacă cineva ar calcula câți bani au fost direcționați înspre subvenții și ajutoare (după aprecierile noastre este vorba de peste 1,5 miliarde de euro), ar ajunge la concluzia că, prin investirea acestor bani, sistemul de irigații ar fi arătat cu totul altfel în momentul de față.

Conform specialiștilor, înainte de 1990 s-au investit în sistemul de irigații peste 25 miliarde dolari. S-a ajuns astfel la o suprafață agricolă irigabilă de circa 3 milioane hectare, din care doar pentru 1,90 milioane hectare fizice sistemul era 100% funcțional, restul de 1,25 milioane hectare fiind amenajate cu sisteme de irigații aflate în diferite faze de execuție. 

După 30 de ani, am ajuns să irigăm la costuri foarte mari circa 200 de mii de hectare de teren în contextul în care deținem aprox. 10 milioane de teren arabil.

Înainte de 1990, România iriga în jur de două milioane de hectare într-un complex în care stațiile de pompare reprezentau elementul principal. Dunărea, apoi Canalul Dunăre-Marea Neagră, parte din canalul Siret și alte amenajări mai reduse din țară reprezentau surse de apă. Acesta era însă un element secundar, căci transportul apei de la sursă se realiza tocmai prin intermediul stațiilor de pompare de mare capacitate. Respectivele stații consumau energie electrică. Și consumau extrem de multă energie electrică, pe de o parte pentru că erau energointensive, pe de altă parte pentru că o cantitate semnificativă de apă se pierdea prin canalele de transport, care nu mai erau decolmatate.

Cu alte cuvinte, sistemul de irigații moștenit a devenit total ineficient. Creșterea prețului energiei electrice, după 1990, și devalizarea multor stații de pompare au făcut ca niciun producător agricol (mare sau mic) să nu-și poată permite accesul la sistemul național de irigații decât în condițiile în care primea subvenții.

Același sistem perdant se dorește a fi menținut și în momentul de față, fără ca cineva să gândească investiții în sisteme moderne și eficiente din punct de vedere energetic. Între timp, deșertificarea României a devenit realitate.

Alexandru Moldovan