12.8 C
București
luni, 18 octombrie 2021 - 13:40

ANALIZĂ NEW YORK TIMES. Aventura imperială a lui Putin în Siria

spot_img

În iunie 1772, forțele ruse au bombardat, au luat cu asalt și au capturat Beirutul, pe atunci o cetate de pe coasta Siriei otomane. Rușii i s-au aliat la acea dată celui pe care-l susțineau – un nemilos dictator arab. Când au revenit, un an mai târziu, au ocupat Beirutul timp de 6 luni. Și atunci, ca și acum, politica siriană stătea pe un butoi cu pulbere, alimentată de conflicte între facțiunile etnice, pe care liderii le reduseseră la convertiri și crime.

Astăzi, președintele Vladimir Putin a avut multe motive să intervină în Siria, dar trebuie să reținem viziunea Rusiei în privința tradiționalei sale “misiuni” în Orientul Mijlociu și modul în care istoria influențeză gândirea Kremlinului, scrie New York Times. Iar acest mod de a gândi, alimentat de istorie, nu este transmis doar de la Kremlin: purtătorul de cuvânt al Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat că intervenția lui Putin a fost parte a “rolului special pe care această țară l-a jucat întotdeauna în Orientul Mijlociu”.

Legăturile Rusiei în regiune își au originea în rolul acestui neam auto-desemnat apărător al creștinismului ortodox. Rușii au pretins că moștenesc acest rol de la cezarii bizantini, după căderea Constantinopolului în 1453 – de aici și numele de “czari” (țari – n.r.). “Czarii” (Țarii) au prezentat Moscova nu doar ca pe o a treia Romă, dar și ca pe un nou Ierusalim, protector al creștinilor din Balcani și din lumea arabă, care (inclusiv locurile sfinte din Ierusalim) au fost conduși de otomani după 1517.

Țăranii evlavioși au crezut că, înainte de a muri, ar trebui să facă pelerinajul la Ierusalim și să-și înmoaie giulgiile în apele Iordanului. De altfel, până în 1917, țarii Rusiei au binecuvântat apele “Iordanului” în fiecare zi de 6 ianuarie, inițial de la Moscova, iar mai târziu de pe râul Neva.

Prima intervenție majoră a Rusiei în Orient a avut loc în 1768, când Ecaterina cea Mare a început războiul cu turcii, iar contele Alexei Orlov, fratele iubitului ei Grigori, a condus flota Baltică prin Strâmtoarea Gibraltar pentru a se ralia rebeliunii din Marea Mediterană. Recrutând amirali din Scoția, Orlov a anihilat flota otomană la Chesme, apoi rușii au dominat temporar estul Mediteranei.

Între timp, în Egipt și Siria (care includea Libanul și Israelul de astăzi), arabii aflați la putere, Ali Pașa și Dahir al-Umar au colaborat pentru a lua Damascul de la otomani, dar l-au pierdut. Disperați, i-au abordat pe Orlov și pe Ecaterina, care au fost de acord să-i susțină în schimbul cedării Ierusalimului către Rusia. Navele lui Orlov au bombardat orașele siriene, ocupând în cele din urmă Beirutul.

Rușii s-au retras din Beirut în 1774, când Rusia renunțat la aliații săi sirieni în schimbul Ucrainei și Crimeei, preluate de la otomani. Cu toate acestea, o bază mediteraneană rusă era  – și este și acum  – un obiectiv strategic: Ecaterina și partenerul ei, prințul Potemkin au anexat Crimeea, unde au fondat Flota Mării Negre, apoi au încercat să negocieze o bază pe Minorca.

Succesorii Ecaterinei s-au crezut cruciați și au văzut Rusia drept un stat predestinat să conducă Constantinopolul și Ierusalimul. În cele din urmă această aspirație (la care s-a adăugat și disputa asupra Bisericii Nașterii Domnului din Betleem între ortodoxia rusă și preoții catolici francezi) a condus la Războiul Crimeei. Înfrângerea rușilor în 1856 l-a convins pe Alexandru al II-lea (și apoi și pe ultimii țari) să facă un pas înapoi în privința utilizării forței militare pentru a acapara Ierusalimul și să recurgă la diplomație. Dar, în timpul Primului Război Mondial forțele rusești au ocupat nordul Persiei și au invadat Irakul otoman, fiind la un pas să ocupe Bagdadul. În 1916, ministrul de externe al lui Nicolae al II-lea, Serghei Sazonov, a negociat tratatul Sykes-Picot-Sazonov, prin care Rusiei îi era promis Istanbulul, dar și secțiuni din Turcia și Kurdistan, precum și o parte din Ierusalim – un imperiu în Orientul Apropiat. Planul a fost dejucat însă de revoluția bolșevică.

Sovieticii ateiști au moștenit și ei o versiune seculară a acestor vise: la Potsdam, în 1945, Stalin a cerut “tutela” Tripolitaniei (a Libiei), iar mai târziu a recunoscut Israelul, sperând, în ambele cazuri, să obțină o bază în Mediterana. Stalin a fost respins atunci, dar Războiul Rece a făcut din Rusia o putere în Orientul Mijlociu, prin susținerea lui Gamal Abdel Nasser, în Egipt, cu 50.000 de consilieri sovietici.

Până la recenta intervenție în Orient, Rusia a intrat în luptă în Războiul israeliano-egiptean de uzură (din 1.967 până în 1.970), când piloții sovietici s-au confruntat cu cei israelieni. După ce succesorul lui Nasser, Anwar Sadat, i-a expulzat pe ruși, aceștia au cultivat un trio de dictatori, Muammar el-Gaddafi în Libia, Saddam Hussein în Irak și Hafez al-Assad în Siria. Toți trei au condus regimuri nemiloase, adevărate dinastii-mafiote. Asta, în spatele aparenței de lideri ai unor partide socialiste, bazate pe planificare centralizată și pe cultul personalității pe model stalinist, preluate rapid de la “binefăcătorii” lor: generalul Assad și colonelul Gaddafi au fost suprinși frecvent în imagini îmbrățișându-se fratern cu secretarul general sovietic Leonid Brejnev. Iar generalul Assad, antrenat ca pilot în Rusia, a acordat acces Moscovei la baza sa navală de la Tartus, acum ultima activă în regiune.

După căderea Uniunii Sovietice în 1991, influența Rusiei s-a prăbușit, iar Moscova a primit cu resentimente amare intervențiile occidentale care i-au distrus pe Saddam Hussein și pe colonelul Gaddafi. Retragerea subvențiilor americane din zonă i-a oferit lui Vladimir Putin – care se vede exponentul de astăzi al puterii imperiale, al țarilor – posibilitatea de a diminua prestigiul statelor occidentale și al SUA și de a proiecta Rusia ca pe un arbitru indispensabil la nivel mondial. Salvarea fiului generalului Assad – Bashar, care luptă cu opoziția și cu Statul Islamic – se înscrie pe linia războiului purtat de Rusia cu jihadiștii ceceni, iar un eventual succes va avea efectul unui levier în Iran și Turcia, unde Rusia “și-a mai încordat o dată mușchii”, mai susțin jurnaliștii de la New York Times.

Acestea fiind spuse, Vladimir Putin poate atinge și chiar depăși eforturile Ecaterinei cea Mare, oferind Siria Occidentului, în schimbul ridicării sacțiunilor impuse pentru anexarea Crimeei. De aceea, acest teribilism militar vizează supraviețuirea politică a lui Putin. Într-un fel, apărarea de către el a autocrației din Siria se referă, de fapt, la propria protecție față de eventuale revolte. Pentru că formula puterii în Rusia este următoarea: autocrație la Kremlin în schimbul securității și prosperității acasă, glorie în străinătate – și cel puțin pentru moment este vorba despre glorie, clădită pe entuziasmul generat de acestă aventură orientală, calificată drept un “gest frumos”, transmis în direct de televiziuni și ilustrat cu bombardierele Suhoi.

Când Alexandru al II-lea a lansat războaiele din exotica Asie, unul dintre miniștrii săi, contele Valuev, a scris: “este ceva erotic legat de toate lucrurile astea petrecute la frontiere îndepărtate”.

Moscova nu dispune de resursele necesare pentru a înlocui America și va găsi în Siria o mlaștină, dar rușii simt că “marea Rusie imperială” a fost întotdeauna un jucător în Orientul Mijlociu, iar îndrăzneala contează enorm pentru această lume sălbatică, conchid jurnaliștii New York Times.

R.D.