Suflet – virtute – mântuire

Cele trei concepte teologice care alcătuiesc titlul acestui articol, deşi aparent fără vreo legătură între ele, în realitatea profundă a vieţii duhovniceşti se dovedesc a fi indisolubil complementare şi împreună-lucrătoare, deşi neamestecate.

Atunci când sufletul îţi este împodobit cu virtuţi iar viaţa pe care o duci este una de om cu adevărat credincios, eşti un bun trăitor şi lucrător al poruncilor dumnezeieşti: „Aici este răbdarea sfinţilor, care păzesc poruncile lui Dumnezeu şi credinţa Lui Iisus.” (Apoc. 14, 12) Adus din nefiinţă la fiinţă din voia lui Dumnezeu şi prin Cuvântul puterii Lui, fără nici o îndoială că omul îşi datorează însăşi existenţa sa, cu toate ale ei, bunătăţii divine. Împlinirea acestor datorii duhovniceşti faţă de a-toate-Ziditorul constituie (fără putinţă de tăgadă) actul suprem de mărturisire a faptului că, deodată cu zămislirea noastră prin puterea Duhului Sfânt – Dătătorul de viaţă şi cu naşterea trupească, primim şi dumnezeiasca înfiere prin Taina Sfântului Botez, afundaţi fiind în apa sfinţită plină de putere îngerească în Numele Sfintei Treimi. Cu alte cuvinte, devenim mlădiţe ale viţei-Hristos care, fiind îngrijite, curăţite şi lucrate cu pricepere, aduc roadă multă în Hristos, împlinind astfel rostul esenţial al existenţei noastre – preamărirea lui Dumnezeu, cunoaşterea Lui şi împodobirea cu fapte bune a omului sufletesc din lăuntrul nostru: „Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele” (Ioan 15, 5)

Virtutea poate fi definită ca acea însuşire morală pozitivă a omului de a discerne binele de rău şi de a cultiva binele, prin săvârşirea de fapte bune atât pentru  semeni cât şi  pentru noi înşine: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25, 40) sau „Adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 32) – şi aceasta pentru că  păcatul ne face robi. Atunci când săvârşim binele aducem negrăită bucurie Creatorului nostru, pentru că ne arătăm prin aceasta  receptivi la atributele divine,  asemănându-ne cu El: „Să facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facerea 1, 26).

Tocmai  virtuţile sunt cele care ne conduc la asemănarea cu Dumnezeu prin lucrare duhovnicească, – dar cu condiţia ca aceasta să se facă de bunăvoie, adică din exersarea liberă, fără nici un fel de constrângeri, a voinţei spre bine. Astfel  este voia lui Dumnezeu – ca omul să dorească el însuşi, în deplină libertate de alegere, din propria sa voinţă: „Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie” (Luca 9, 23). Nu  există vieţuire virtuoasă (ortopraxie) şi deci nici dreaptă slăvire (ortodoxie)  din constrângere sau de silă; pentru a se putea numi „virtute”, orice făptuire (şi deci şi însuşirea care rezultă în urma ei)  trebuie împlinită în deplină libertate, pur şi simplu din dragoste şi liberă voinţă. În caz contrar vorbim despre  „corecţie”- concept care se referă nici mai mult nici mai puţin decât la un atac asupra voinţei umane,a liberului arbitru, ceea ce desfiinţează „virtutea”, totodată dispărând „cununa duhovnicească” sau mântuirea însăşi, – şi aceasta   pentru că mântuirea se săvârşeşte  tot de bună voie şi din dragoste de Dumnezeu. Fiind de origine divină, chemat la înveşnicire, raţional sau cuvântător, sufletul defineşte de fapt omul lăuntric din noi. Icoană a Sfintei Treimi, această scânteie divină care este sufletul omenesc reprezintă darul suprem făcut nouă oamenilor la creaţie: „a făcut pe om şi a suflat în faţa lui suflare de viaţă şi s-a făcut omul fiinţă vie.” (Facerea 2, 6)

Pământul plămădirii noastre, virgin şi frământat de Dumnezeu pentru a alcătui trup omului, a fost încununat de această „suflare de viaţă”, născându-se astfel „omul lăuntric”, inteligenţă-cuvânt-nemurire. De aceea, odată cu această alcătuire indisolubilă minunată (trup-suflet) a apărut şi termenul de „virtute”. Cea mai mare virtute este „smerenia”, pe care ne-a arătat-o Iisus Hristosul Domnului Dumnezeu,- aşadar virtute dumnezeiască.” învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)

În ceea ce-l priveşte pe om, împărăteasa virtuţilor este „rugăciunea”, lauda spre Creator: „Neîncetat să vă rugaţi” (I Tesaloniceni 5, 17); „În tot locul stăpânirii Lui binecuvântează suflete al meu pe Domnul” (Psalmi 102, 22). Deci trupul se roagă prin fapte ,care fac dovada credinţei vii, lucrătoare de fapte bune. Iar sufletul se roagă prin cuvinte: „Scoate din temniţă sufletul meu ca să laude numele Tău Doamne” (Psalmi 141, 7). Acestea două, împletite după chipul unirii dintre trup şi suflet, alcătuiesc actul de mântuire. Dar ce este mântuirea? Eliberarea sufletului de păcat şi împodobirea cu fapte bune. Mântuirea este primirea sufletului în Lumina lui Dumnezeu atunci când este călăuzit în lumina faptelor bune. Nu de faptele  şi de rugăciunile noastre are nevoie Dumnezeu; numai că doar prin unele ca acestea se poate vădi dragostea noastră faţă de El. Dragostea care leagă cerul de pământ şi pe om de Dumnezeu-aceasta înseamnă mântuirea.

Mulţi creştini vorbesc de mântuire, numai că o fac cu o înfiorătoare uşurătate, fără să realizeze însemnătatea esenţială a cuvântului „mântuire”. Şi aceasta pentru că mântuirea în Hristos este mai presus de starea adamică de dinainte de cădere, când omul, fiind  înzestrat cu har, cu lumină, cu sfinţenie – şi bucurându-se de toate acestea fără a depune vreun efort pentru ele, tocmai de aceea le-a pierdut cu uşurătate supunându-se amăgirii diavolului. Tocmai de aceea starea de virtuozitate este eliberarea sufletului de patimi, luminarea lui şi redobândirea  a ceea ce  pierduse prin neascultare, – numai că  prin efort personal şi strădanie de bunăvoie; aceasta dacă într-adevăr voim  să fim cu Dumnezeu şi să petrecem asemenea  Lui. Deci, mântuirea este refacerea icoanei Lui Dumnezeu în omul lăuntric, sufletesc, din noi; este libera trecere în Rai, locul de origine al lui Adam. Deci, mântuirea (după toţi Sfinţii Părinţi) reprezintă  întoarcerea la origini, la Dumnezeu: „Pre cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară” (Ioan 6, 37) „În sudoarea fetei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 19)

NICIUN COMENTARIU