Incertitudinea sufletească şi moartea

Una din expresiile frecvent întâlnite în popor, chiar şi la o parte din cei care consideră că sunt creştini ortodocşi, este că „n-a venit nimeni de dincolo să spună ce-i acolo” cu toate că Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură ne limpezesc cu mare exactitate înţelegerea dualităţii „rai veşnic – odihnă veşnică” şi „iad veşnic – muncă veşnică”.

Este ştiut faptul că există două tipologii de moarte: moartea păcătosului şi moartea dreptului. Moartea păcătosului are grozniciile şi semnele ei, aceasta înspăimântă şi pe creştin, şi pe cel puţin credincios. Păcătosului şi celor asemenea lui, simplul gând la moarte le aduce oroare şi-i înspăimântă până la disperare: „moartea păcătosului este cumplită şi cei ce urăsc pe dreptul vor greşi” (Ps. 33, 20). Cel învechit în rele şi nepocăinţă are un zid şi o groază în a primi gândul acesta şi a înţelege că năprasna morţii este rezultatul slabei credinţe, a şovăielniciei şi oscilării în puţină credinţă şi necredinţă. Unii din aceşti păcătoşi socotesc în sinea lor că: „Voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te.” (Lc. 12, 19) Dar uită Glasul Domnului care strigă: „Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?” (Lc. 12, 20). „Aşa se întâmplă cu cel ce nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Lc. 19, 21) şi nădăjduiesc în agoniseala personală a mâinilor lor sau în socotelile minţii lor, uitând că firul vieţii, anii şi vremurile sunt în mâna Lui Dumnezeu.

Pe de altă parte avem moartea drepţilor ale căror „suflete sunt în mâna Lui Dumnezeu şi chinul nu se va atinge de ele” (Sol. 3, 1) Tocmai aici este uşa Tainei la Dumnezeu, că numai prin tăria sufletului în deplină credinţă şi convingere interioară vom reuşi să înţelegem cât de mare şi bun este Dumnezeu şi cum El se descoperă cui voieşte: „Cât este de bun Dumnezeul lui Israel celor drepţi la inimă” (Ps. 72, 1).

Grozăvia aceasta a încetării existenţei noastre biologice, adică moartea trupului deschide calea către manifestarea concretă şi simţirea a fiecăruia din noi în acel moment extraordinar, a vieţii şi dăinuirii sufletului. Ca urmare a acestui eveniment ce se va petrece cu fiecare din noi, dogmatica ortodoxă are o categorie aparte în care tratează în lumina Scripturistică şi Patristică, eshatologia (termen derivat din limba greacă semnificând „învăţătura despre ultimele lucruri”) particulară şi universală a sufletului omenesc. Mai precis, ce se va întâmpla cu sufletul de la ieşirea din trup până la patruzeci de zile şi apoi până la A Doua Venire întru Preamărită slavă, de toate neamurile văzută, a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, când va veni pentru Înfricoşătoarea Judecată.

Sfânta Scriptură ne relatează: „Şi a murit Lazăr şi a fost dus de către îngeri în sânul lui Avraam” (Lc. 16, 22), – iată moartea omului bun, căci cu toate că era şi sărac, nu s-a dedat la fărădelegi, ci întru toate nădăjduia la mila Lui Dumnezeu şi era mulţumitor către El. O situaţie cu atât mai concludentă cu cât luase cele rele pe pământ, iar acum se bucura. Pericopa evanghelică ne expune: „A murit şi bogatul şi a fost înmormântat. Şi în iad, ridicându-şi ochii, fiind în chinuri, el a văzut de departe pe Avraam şi pe Lazăr în sânul lui. Şi el, strigând, a zis: Părinte Avraame, fie-ţi milă de mine şi trimite pe Lazăr să-şi ude vârful degetului în apă şi să-mi răcorească limba, căci mă chinuiesc în această văpaie. Dar Avraam a zis: Fiule, adu-ţi aminte că ai primit cele bune ale tale în viaţa ta, şi Lazăr, asemenea, pe cele rele; iar acum aici el se mângâie, iar tu te chinuieşti. Şi peste toate acestea, între noi şi voi s-a întărit prăpastie mare, ca cei care voiesc să treacă de aici la voi să nu poată, nici cei de acolo să treacă la noi.” (Lc. 16, 24 – 26) Sigur, să fie clar si categoric, nu a mers în iad pentru că era bogat, este incorect a crede acest lucru, ci a ajuns acolo pentru răutatea lui şi împietrirea inimii faţă de aproapele, pentru vanitatea şi zgârcenia inimii sale, pentru păcatul iubirii iraţionale a trupului său, a „iubirii de sine”.

Fiecare din noi, oricât de săraci am fi material, avem o bogăţie ce poată fi împărţită aproapelui: un cuvânt bun, o mână întinsă, un ajutor la nevoie, o iertare, o încurajare, o îndrumare, o inimă deschisă şi iubitoare. În caz contrar cădem sub incidenţa cuvintelor Mântuitorului: „Adevărat zic vouă: Întrucât nu aţi făcut unuia dintre aceşti prea mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut” (Mt. 25, 45) şi consecinţa că: „Atunci va zice şi celor de-a stânga: Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Mt. 25, 41)

Moartea drepţilor este un act minunat de întâlnire a sufletului omenesc cu Dumnezeu, expresie a frumuseţii lăuntrice în comuniune cu izvorul a toată frumuseţea.

Omul paşnic, blând, care s-a ostenit în lucrare duhovnicească aşteaptă întâlnirea cu Hristos ca pe o bogăţie la final de viaţă, o dorinţă mistuitoare de a gusta din Taina Împărăţiei. Sunt pline Patericele, Martirologiile, Scrierile Aghiografice de vieţile drepţilor şi sfinţilor care abia aşteptau cununa neveştejită a veşniciei alături de Hristos. Dar mântuirea este realizabilă prin truda ostenelii sufleteşti şi prin permanenta şi susţinuta dragoste de Dumnezeu: „Însă cei drepţi vor fi vii în veacul veacului şi răsplata lor este la Domnul şi Cel Atotputernic are grijă de ei” (Sol. 5, 1) căci cei ce se mântuiesc „nu mai sunt străini şi locuitori vremelnici, ci sunt împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu” (Ef. 2, 1) şi „minunat este Dumnezeu întru sfinţii Lui” (Ps. 67, 36). Tocmai de aceea Sfântul Apostol Pavel ne-a atenţionat în Epistolele sale: „Fraţilor, despre cei ce au adormit, nu voim să fiţi în neştiinţă, ca să nu vă întristaţi, ca ceilalţi, care nu au nădejde. Pentru că de credem că Iisus a murit şi a înviat, tot aşa (credem) că Dumnezeu, pe cei adormiţi întru Iisus, îi va aduce împreună cu El” (I Tes. 4, 13-14). Hristos a Înviat şi noi vom învia împreună cu El (I Cor. 15) căci „Moartea a fost înghiţită de biruinţă. Unde îţi este, moarte, biruinţa ta? Unde îţi este, moarte, boldul tău?” (I Cor. 15, 55)

Vedeţi, aceasta trebuie să fie atitudinea faţă de moarte si pregătirea de a ne întâlni cu ea: „Privegheaţi, staţi tari în credinţă, îmbărbătaţi-vă, întăriţi-vă!” (I Cor. 16, 13) şi „sporiţi totdeauna în lucrul Domnului, ştiind că osteneala voastră nu este zadarnică în Domnul” (I Cor. 15, 58)

Să luăm aminte, înainte de moartea trupului este mai de temut moartea sufletului, adică lipsa de credinţă şi comuniune cu Hristos prin cele şapte Sfinte Taine căci: „pe cel ce vine la Mine nu-l voi scoate afară.” (In. 6, 37)

 

NICIUN COMENTARIU