11 C
București
luni, 8 martie 2021 - 17:35

Un preot explică de ce nu mai putem, de fapt, merge la Biserică

Preotul Alin Narcis Sandu, de la Parohia Roșia de Amaradia, a transmis tuturor credincioșilor gânduri și fapte spre analiză în Postul Mare, mai ales pentru cei care se vaită că s-a interzis accesul în Sfânta Biserică, în perioada în care epidemia de coronavirus a închis publicului și bisericile.

Preotul ne spune de ce merităm această restricție, făcând referire specială la farisei, la cei care doar sunt evlavioși doar de ochii lumii, fără a simți ceva când participă la Sfânta Liturghie, darămite să înțeleagă ceva din ce se întâmplă în timpul acesteia.

Părintele Sandu îndeamnă oamenii la meditație, iertarea greșelilor și rugăciune. Acesta consideră că perioada prin care trecem poate aduce o regăsire, un echilibru, chiar o reevaluare a convingerilor de bun creștin.

În plin Postul Mare ne-am trezit cã nu mai avem acces la Sfânta Liturghie. De fapt, nu mai avem acces în biserici deloc. Putem doar sã urmãrim slujbele online.

Situația asta nu e doar în România, ca sã ne lamentãm cã abuzeazã autoritãțile române, ci și în Italia și în Statele Unite și în alte pãrți.

Sigur, e vina unui virus, pe deoparte, și a autoritãților mult prea precaute, pe de alta, nu-i așa? A globaliștilor și necredincioșilor. A ecumeniștilor și ereticilor. Cã nimeni nu vrea sã înțeleagã cã niciodatã nu se poate îmbolnãvi cineva de la Sfânta Împãrtãșanie, cã doar e Hristos acolo.

Cam așa privim treaba asta mulți dintre noi.

Fãrã îndoialã, fãrã orice putințã de tãgadã, în Potir este chiar Dumnezeu Întrupat. Acolo sunt chiar Trupul și Sângele Mântuitorului, nu vreun simbol (cum cred unii), și El ni se împãrtãșește nouã spre viațã veșnicã. Nimeni nu se poate îmbolnãvi de la lingurița aceea. Ci mai curând se va însãnãtoși.

Mai mult decât atât, nimeni, absolut nimeni, niciodatã nu poate opri Sfânta Liturghie și Sfânta Împãrtãșanie, decât numai Dumnezeu. Dupã cum Însuși Mântuitorul i-a spus lui Pilat: „N-ai avea nici o putere, dacã nu ți-ar fi datã ție de Sus”.

Și atunci, cum au putut autoritãțile sã ne interzicã atât de rapid și ușor accesul la Sfânta Împãrtãșanie fix în Postul Mare?

Rãspunsul e unul simplu și tãios: Pentru cã Dumnezeu le-a dat puterea asta.

Și Dumnezeu le-a dat puterea asta, pentru cã noi mergeam la slujbe cu nevrednicie.

Ne prefãceam cã suntem credincioși. Iar pentru asta nu era nevoie sã pângãrim locașul lui Dumnezeu. Pentru asta e suficient sã ne uitãm la slujbã de acasã și sã ne imaginãm cã suntem evlavioși.

Alergam pioși de la o icoanã la alta, în timpul slujbei, pentru a ne face numãrul de închinãciuni, bifând fiecare sfânt și deranjând de la rugãciune un numãr impresionant de oameni.

Sigur, cei mai mulți nici nu știam în ce moment al slujbei ne aflam. Ne dãdeam, totuși, la o parte când ieșeau diaconii sau preoții cu Evanghelia sau Sfintele Daruri, așteptând cu nerãbdare sã intre înapoi în Altar și noi sã ne putem continua periplul pioșeniei.

Avem fiecare locul nostru comod în stranã, cã ne dor picioarele și avem dreptul. Avem, de asemenea, locul nostru cât de larg, unde ne tãvãlim fariseic pretinzând cã suntem în metanie de adâncã pocãințã. Ne burzuluim la celãlalt în timpul slujbei pentru te miri ce motive. Sau ne cãlcãm în picioare ca sã fim cât mai în fațã și, poate, mai comod.

Ne sunã telefoanele în timpul slujbei și ne repezim sã vedem cine o fi și ce vrea, ba încã mai și rãspundem, ca sã nu pãrem nepoliticoși sau retrograzi celui care sunã, în loc sã fim cuprinși de mãreția întâlnirii nemijlocite cu Dumnezeu.

Credem cã s-a terminat Liturghia cu „Unul Sfânt, Unul Domn, Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatãl. Amin”, când preoții se împãrtãșesc cu Trupul și Sângele lui Dumnezeu, iar noi ar trebui sã nici nu respirãm în solemnitatea momentului.

Ori noi tocmai atunci ne relaxãm și începem sã vorbim între noi despre ultimele noutãți, sau sã ne verificãm mesajele pe telefon. Sau ieșim din bisericã. Sau, și mai și, plecãm acasã, pãrãsindu-L pe Hristos pe Cruce ca Iuda, crezând cã restul slujbei e doar pentru cei ce se împãrtãșesc în ziua aceea.

E o acerbã luptã pentru statut, egoism și ignoranțã tocmai în Biserica lui Hristos, Chipul Smereniei.

Nu e urmã de rugãciune, pocãințã și smerenie și, cu atât mai puțin, de dragoste de Dumnezeu și oameni în ceea ce facem noi în Bisericã. Fiecare cautã sã arate cã el cel mai credincios și nimeni nu pare sã mai caute curãția și smerenia la care ne cheamã Hristos. Iar asta e oglinda a ceea ce facem noi acasã și în viețile noastre.

Și acum ne mirãm, ba chiar ne indignãm cã s-a luat de la noi dreptul de a fi prezenți la slujbele Bisericii.

Nu ni s-a luat Liturghia cu totul, așa cum va fi în vremurile din urmã. Nu ni s-a luat nici posibilitatea de a participa la ea. Ni s-a luat doar dreptul de a fi prezenți în Bisericã. Ni s-a luat doar dreptul de a fi la un metru de Dumnezeu, prezent acolo, în Potir, în mâinile preotului. Pe bunã dreptate.

Și ni s-a luat dreptul acesta pentru cã Biserica e un colț de Rai pe pãmânt. Iar în acest Rai noi ar trebui sã fim ca îngerii, dupã cum și cântãm la Heruvic, atunci când ne pregãtim sã punem pe masa Altarului, la piciorul Crucii, înaintea lui Dumnezeu darurile noastre umile de vin și pâine: „Noi, care pe Heruvimi închipuim…”.

Dar noi nici mãcar nu gândim la Heruvimi, d-apoi sã fim ca ei. Inima noastrã nu cântã lui Hristos împreunã cu ei, ci abia dacã mai auzim, rar, cântarea stranei printre gândurile noastre. Și dacã nu o auzim, cum am putea sã o înțelegem? Și dacã nu ne-o asumãm, atunci ce Îi declarãm noi lui Dumnezeu prin ea?

Acum însã, acasã fiind, putem sta liniștiți la slujbã cu gândurile noastre, printre crãtiți, șurubãreli, Facebook și Whatsapp, fãrã a mai murdãri Biserica cu formalismul nostru comod și plin de emfazã.

Mântuitorul ne-a chemat la pocãințã sincerã ca a Vameșului, nu la formalismul mândru al Fariseului. Și, cum n-am ascultat chemarea, ni s-a luat darul.

Vãzându-ne atât de departe de viața cea adevãratã, atât de prinși în nebunia noastrã, Mântuitorul cel iubitor de oameni ne-a dãruit prin aceastã crizã timp de curãțire și revenire în sine. Ne-a dãruit un post mai aproape de adevãr fix acum, în Postul cel Mare. Ce alt moment ar fi fost mai potrivit ca sã ne pregãtim serios pentru Învierea Lui și a noastrã cu El?

Deși cumva „arestați la domiciliu” cu toții, avem timp de rugãciune de pocãințã, de asumare a greșelilor noastre cerând iertare. Avem timp și de postire adevãratã, de poftele și ifosele noastre, nu doar de carne, ouã și lactate. Și, mai ales, avem timp de dragoste pentru oameni, ajutându-i în situația aceasta specialã mai mult decât în alte dãți. Avem, mai ales, timp sã iertãm mai mult.

Nu, nu autoritãțile abuzive ne-au luat Liturghia, ci noi ne-am lipsit de ea cu muuultã vreme în urmã.

Iar acum avem șansa extraordinarã de a o recupera întreagã și frumoasã, dupã râvna noastrã pentru curãție, smerenie și dragoste.

Nu e panicã și nici crizã. E timp de a ne asuma greșelile și de a nu le mai face. E timp pentru a-i ajuta și pe alții sã se mântuiascã.

E timp pentru a fi în sfârșit creștini, așa cum n-am fost niciodatã.

Și ne va primi Hristos la Sfânta Sa Liturghie, cu brațele deschise, ca atunci pe Cruce, cu dragostea nețãrmuritã a Învierii Sale.