Lucrarea lui Dumnezeu în rugăciune

Citind în Sfintele Scripturi vom afla că lucrarea  rugăciunii împlineşte chiar şi  lucruri mai presus de fire. Oprirea soarelui din mersul său pe cer de către Dumnezeu la ruga lui Iisus Navi, ca şi rugăciunea lui Iezechia săvârşită cu faţa la perete, apoi toate minunile din Vechiul Testament văzute în lumina proorociilor mesianice de venire a Mântuitorului, – toate sunt o dovadă în acest sens.

Semnul lui Iona (care a fost înghiţit de chit în mare), zămislirea minunată a Sarei –  Zis-a Unul: „Iată, la anul pe vremea asta am să vin iar pe la tine şi Sarra, femeia ta, va avea un fiu” (Facerea 18, 10), a Elisabetei, a Sfintei Ana, soţia lui Ioachim,- şi acestea sunt o adeverire neîndoielnică a puterii rugăciunii; ca să nu mai spunem de îndemnul stăruitor al  Mântuitorului Iisus Hristos Care le cere direct şi explicit apostolilor Săi să privegheze în rugăciune. De altfel, Sfinţii Apostoli şi Evanghelişti consemnează faptul că El Însuşi „S-a suit în munte  să Se roage singur” (Matei 14,23); şi iarăşi în grădina Ghetsimani, unde adesea Se ruga:  „Şi, ieşind, s-a dus după obicei în Muntele Măslinilor, şi ucenicii l-au urmat.” (Luca 22, 39)

Am vrut să evidenţiem toate acestea pentru faptul că noi, creştinii, atunci când ne rugăm, o facem cu convingerea  că desăvârşirea este o stare care nu ne priveşte pe noi, ci exclusiv pe Bunul Dumnezeu. De fapt, întreaga împreună-lucrare a minţii şi a inimii reprezintă propria noastră responsabilitate. Şi aceasta, pentru că delicateţea sufletească necesară şi implicită în lucrarea rugăciunii dă acesteia înălţime, valoare şi autenticitate.

Cele trei însuşiri fundamentale ale omului – de trebuinţă pentru dobândirea adevăratei rugăciuni – pomenite de către Sfinţii Părinţi sunt: neîntinarea trupească (sau fecioria), nevinovăţia sufletească (sau inocenţa) şi neprihănirea minţii (sau curăţia) – aceasta din urmă având ca impediment  lupta duhovnicească a gândurilor: „Mintea, podul dracilor către suflet” (Filocalia, vol. VIII).

Curăţenia trupească este legată de îngrijirea biologică a trupului: „Minte sănătoasă în trup sănătos” (Sfântul Vasile cel Mare). Apoi este vorba despre patimile trupeşti de orice fel: lăcomia, desfrânarea, lipsa de măsură sau necumpătarea: „Tot lucrul bun este încununat de măsură, de dreapta socoteală, urmând calea de mijloc. În ceea ce priveşte curăţia sufletească, aceasta ţine de starea de spiritul în care te rogi – fie vesel, fie trist, nervos sau calm, agitat sau blând – toate au directă influenţă asupra rugăciunii şi a lucrării Duhului Sfânt din ea: „Sufletul tulburat este tronul diavolului” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei). Iar în ceea ce priveşte curăţia minţii  în rugăciune,trebuie să se ţină seama de o calitate specială, numită trezvie sau atenţie ori paza minţii. Şi aceasta pentru că lipsa concentrării nu ajută  rugăciunea, ci aduce răspândire şi împrăştiere, iar rugăciunea făcută într-o asemenea stare se aseamănă florii rare culeasă împreună cu  toate buruienile şi ierburile la un loc, fără să-ţi mai dai seama ce ai cules – spune Avva Dorotei.

Cum ar trebui să aşezăm sufletul pentru o rugăciune caldă şi primită de Dumnezeu? Cea dintâi condiţie este aceasta:  rugăciunea nu se lucrează decât pe  un fond de smerenie autentică, fiind întemeiată numai pe dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele. Chiar de ne-am ruga toată viaţa, niciodată nu va fi ascultată de către Dumnezeu rugăciunea omului fals, prefăcut, a omului snob şi duplicitar, precum zice Psalmistul: „Pe viclean urăşte Domnul!” (Ps. 5,6); şi tot în Psalmi: „Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta” (Ps 140,2). Fără îndoială, nu există harul Duhului Sfânt în omul dublu, nu există lucrare în rugăciunea omului care nu este ca o oglindă în faţa Lui Dumnezeu.

Starea lăuntrică aduce sau depărtează pe Hristos din inima noastră: „Dă-mi fiule inima ta ca să-Mi fac locaş în ea”; „Împărăţia Lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru!” (Luca 17,21) Smerenia este virtutea cea mai înaltă, „piatra scumpă din cununa dumnezeirii” (Sfântul Isaac Sirul); abia în această  stare împletită din  blândeţe, sfială, bunătate, compasiune, afecţiune, părere de rău pentru suferinţele semenilor – Duhul Sfânt odihneşte peste omul rugător. Abia atunci rugăciunea nu mai reprezintă nicidecum o obligaţie, ci o adevărată desfătare a sufletului, o dorinţă fierbinte, o simţire adâncă pe care ai vrea  să o păstrezi pentru totdeauna: „În ce chip doreşte cerbul  izvoarele apelor aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine Dumnezeule” (Ps 41,1). Atunci când rugăciunea constituie pentru noi o datorie impusă, o obligaţie silnică, un canon apăsător, o responsabilitate neliniştitoare sau chiar mustrare interioară – aceasta nu mai are nici o valoare. Dumnezeu nu este contabilul stărilor noastre interioare. Spune Apostolul: „Trupul este templul Duhului Sfânt” (I Corinteni 6, 19); aşadar, cine-l cinsteşte ia cununa iar cine-l dispreţuieşte va fi pedepsit.              

Dacă vrem ca întunericul din noi să fie lumină – trebuie să primim lumina cea sfântă: „Eu sunt Lumina lumii!” (Ioan 8,12) –  Cel Ce luminează pe tot omul care vine în lume: „Cuvântul era Lumina cea adevărată care luminează pe tot omul, care vine în lume.” (Ioan 1, 9) „Lumină este Tatăl, Lumină este Fiul, Lumină este Duhul Sfânt” – Treimea veşnică de o fiinţă Care străbate fiinţa şi sufletele noastre din clipa zămislirii în pântecele mamei până la ultima clipă a suflării de viaţă din noi. Doar acea rugăciune va face veşnic minuni şi va aduce folos semenilor, care va fi asemenea rugăciunii Sfântului Apostol Pavel şi Sfântului Grigorie de Nyssa: „Nu  mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” (Galateni 2, 20)

NICIUN COMENTARIU