9.3 C
București
vineri, 29 octombrie 2021 - 0:13

«Liniştea, spune SFÎNTUL ISAAC, omoară simţirile din afară şi trezeşte pe cele dinăuntru»

spot_img
“Liniştea e o răpire a privirii în adîncurile lui Dumnezeu, niciodată deplin pătrunse, dar totdeauna simţite în infinitatea lor. De aceea, nimic nu-i atrage în afară pe cei ce au ajuns la ea,  nimic nu-i tulbură.”
Iuga Robertin
Aripa de inger @IugaRobertin
 
Liniştea nu e o simplă oprire a oricărei simţiri, a oricărei vieţi interioare, ci în ea se pun în lucrarea cea mai intensă simţirile interioare, însă prin Duhul, mai bine zis aşa de mult prin Duhul, că omul nu mai simte nici o grijă, nu mai face nici un efort pentru menţinerea acestei stări. Aceste simţiri, sau mai bine zis, Duhul Sfînt, prin ele, sesizează la culme
adîncurile lui Dumnezeu. «Liniştea, spune SFÎNTUL ISAAC, omoară simţirile din afară şi trezeşte pe cele dinăuntru» (Cuvântul LXXXV).
 
Liniştea e socotită ca un mare adînc, sau ca o mare înălţime, ca un liman al tainelor, la care se ajunge plutind pe «marea aspră» a nevoinţelor. Ε socotită ca o clădire înaltă, zidită în straturi, ca un urcuş la taine tot mai înalte, la o desăvîrşire tot mai înaintată. Ε o mişcare de înălţare, sau de scufundare continuă în tainele dumnezeieşti, nu o încremenire în golul oricărei vieţi spirituale. Liniştea e o scufundare în «marea liniştii», sau în infinitatea ei, una cu infinitatea lui Dumnezeu.
 
De aceea «sînul» ultim al acestei mări rămîne mereu ne-ajuns, mereu rîvnit. Ε un abis şi ca atare nu are un hotar; e de o adîncime şi de o lărgime nemărginită. Ε «sînul» supremului înţeles neînţeles, care se cere mereu mai înţeles. Ε «sînul» supremei iubiri de necuprins, pe care tindem să o îmbrăţişăm cu o înfocare tot mai mare, cu o sete niciodată săturată şi totdeauna beată de bucuria trăirii în ea (Epistola III).
 
Liniştea e o răpire a privirii în adîncurile lui Dumnezeu, niciodată deplin pătrunse, dar totdeauna simţite în infinitatea lor. De aceea, nimic nu-i atrage în afară pe cei ce au ajuns la ea,  nimic nu-i tulbură. Cei ce au pătruns în zona liniştii, se află la un loc cu îngerii, uniţi prin linişte şi prin tăcerea uimită fcdsa cu Dumnezeu, Cel ascuns în tăcerea Lui. «Domnul însuşi Se află în cei ce au pătruns în linişte, descoperindu-li-Se ca iradiind din El tăcerea grea de nesfîrşite înţelesuri, mai bine zis tăcerea ca plinătate de negrăit a tuturor înţelesurilor, deşi e greşit a folosi chiar cuvîntul «toate» pentru infinitatea înţelesurilor dumnezeieşti».
 
Aripa de inger.
@IugaRobertin
La linişte se ajunge însă pe de o parte prin curăţirea de patimi, pe de altă parte, prin rugăciunea neîncetată, care, la rîndul lor, sînt indisolubil unite. Căci mai ales prin rugăciune se depărtează omul de patimi, sau uită de ele.
 
Despre rugăciune SFÎNTUL ISAAC zice : «Fără rugăciune nu te poţi apropia de Dumnezeu» (Cuvîntul XIII). Căci rugăciunea curăţă sufletul de alte gînduri şi, ea însăşi, numai curăţită de orice alt gînd se uneşte deplin cu Dumnezeu, desigur, dacă e înaripată de dragostea de Dumnezeu şi nu rămîne într-un gol neutru.
 
Rugăciunea, curăţind mintea şi inima, face să strălucească în lăuntrul lor Soarele dumnezeiesc, spune SFÎNTUL ISAAC, anticipînd declaraţiile isihaştilor din secolul XIV. «Eu cred — zice el — că cel neprihănit şi smerit la cuget… cînd se ridică la rugăciune vede în sufletul lui lumina Sfîntului Duh şi saltă de fulgerările luminii şi se bucură de vederea slavei ei şi de schimbarea sufletului după asemănarea acelei lumini» (Cuvîntul XLII).
 
Dar liniştea e o stare superioară chiar acestei rugăciuni curate de orice gînd şi neîncetate. Căci liniştea e starea de răpire a sufletului în vederea lui Dumnezeu, cînd încetează orice mişcare în suflet. «Iar de la rugăciunea curată şi pînă la cele dinăuntru, după ce trece de hotarul acesta, cugetarea nu mai are nici putinţa de lucrare, nici în rugăciune, nici în mişcare, nici în plîns, nici stăpînire de sine, nici cerere, nici dorinţă, nici plăcere (pentru ceva din cele nădăjduite în viaţă, sau din cele din veacul viitor. De aceea, după rugăciunea curată, altă rugăciune nu mai este… După acest hotar are loc o răpire şi nu o rugăciune. Pentru că au încetat cele ale rugăciunii şi se iveşte o vedere oarecare. Tot felul de rugăciune ce se săvîrşeşte, se săvîrşeşte prin mişcare. Dar cînd mintea intră în mişcările Duhului, nu mai este rugăciune» (Cuvîntul XXXII).
 
Liniştea ce urmează după rugăciune e unită cu beţia dragostei de Dumnezeu. Astfel, nu numai rugăciunea, ci şi dragostea are o strînsă legătură cu liniştea. Cei ajunşi în linişte sînt răpiţi şi îmbătaţi de dulceaţa dragostei nesfîrşite ce se revarsă din El şi îi umple şi pe ei de dragostea faţă de El. Dar în dragostea de Dumnezeu se cuprinde şi dragostea de oameni şi de toate făpturile, chiar dacă nu o pot arăta prin fapte. Inima lor arde de dragostea faţă de toţi şi de toate. «Aşa ajung şi toţi sfinţii la această desăvîrşire, cînd ajung desăvîrşiţi şi se aseamănă cu Dumnezeu în izvorîrea prisositoare a dragostei lor şi a iubirii faţă de toţi oamenii» (Cuvîntul LXXXI).
 
@IugaRobertin
Despre dragostea din starea aceasta de linişte, SFÎNTUL ISAAC spune între altele : «Cel ce a aflat dragostea mănîncă pe Hristos, Îl mănîncă pe Hristos în fiecare zi şi ceas şi se face prin aceasta nemuritor». Dumnezeu nu mai lasă să moară pe cel ce-L iubeşte aşa de mult şi pe cel ce răspunde cu dragostea lui acestei iubiri ale Sale. Tot ce există există ca operă
a dragostei şi e menţinut în veşnicie prin dragoste. «Fericit este cel ce mănîncă din pîinea dragostei care este Iisus» (Cuvîntul LXXII).
 
Nu cred că a spus cineva cuvinte mai adînci şi mai frumoase despre linişte şi dragoste, ca SFÎNTUL ISAAC SIRUL. În strînsă legătură cu dragostea stă cunoştinţa. Raiul este dragostea lui Dumnezeu, în care se cuprinde desfătarea şi toate fericirile. Ε locul unde fericitul Pavel a fost hrănit cu o hrană mai presus de fire. Şi după ce a gustat din pomul vieţii, a strigat zicînd : «Cele ce ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pe acelea le-a gătit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El» — I Cor., 2, 9 — (Cuvîntul LXXII). Numai cine iubeşte cunoaşte planul spiritual, interpersonal. Numai celui ce iubeşte i se deschide o persoană, i se revelează. Numai cel ce iubeşte pe Dumnezeu Îl şi cunoaşte, în măsura în care Îl iubeşte. În linişte e o supremă cunoaştere, pentru că e o supremă iubire. Această răpire în dragostea şi cunoaşterea dulceţii nesfîrşite a lui Dumnezeu, Care, fiind izvorul iubirii, este chiar prin aceasta izvorul vieţii, face să pălească toate atracţiile lucrurilor şi a plăcerilor ce le pot oferi ele, uneori în chip pătimaş. Acesta e conţinutul pozitiv al liniştii. Desigur, cunoaşterea aceasta e totodată simţire, e gustare
din viaţa, din adevărul care e Persoana lui Hristos. Orice persoană pe care o cunoşti, iubind-o, îţi comunică o anumită viată. Dar infinit mai mult Îşi comunică viaţa prin iubire şi prin cunoaştere Persoana lui Hristos. (Despre tema cunoaşterii la SFÎNTUL ISAAC SIRU).
@IugaRobertin
În legătură cu dragostea de aproapele, SFÎNTUL ISAAC scrie rînduri tot atît de adînci şi de palpitante despre mila faţă de el. Mila, după el, nu înseamnă a da cuiva numai din bunurile tale din afară, ci a te da pe tine însuţi, a arde cu inima pentru durerea lui. Numai aşa îl mîngîi cu adevărat, vindecîndu-l de tristeţea mortală a conştiinţei singurătăţii lui (Cuvîntul
XXIII).
 
(Autor: Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Volumul 10 din Filocalia sau culegere din scrierile Sfinţilor Părinţi arată cum se poate omul curăţa lumina şi desăvârşi.)

@IugaRobertin

Viața Sfântului Cuvios Isaac Sirul

Se povesteşte că se hrănea doar cu puţină pâine şi legume nefierte. Sfântul Isaac a fost şi unul din puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni.

Slăvitul părintele nostru Isaac Sirul sau Isaac de Ninive este un sfânt cuvios episcop sirian, cunoscut pentru nevoinţele sale stricte şi pentru scrierile sale ascetice.

Despre viaţa Sfântului Isaac se cunosc cu certitudine foarte puţine lucruri. Sfântul Isaac s-a născut în regiunea Qatarului sau a Bahreinului actual, pe coasta vestică a Golfului Persic. Majoritatea cercetătorilor consideră că făcea probabil parte din Biserica asiriană, care se înscria în descendenţa teologiei lui Teodor de Mopsuestia. Pe când era destul de tânăr, el a intrat în mănăstirea Mar Matei, împreună cu fratele său. Datorită vieţii lui sfinte, a învăţăturilor şi nevoinţelor sale, părinţii din mănăstire au voit să îl pună stareţ, însă acesta a refuzat, iar monahii l-au ales în schimb ca stareţ pe fratele său. Râvnind după nevoinţe mai aspre, cuviosul Isaac s-a retras în pustie. Faima lui de om sfânt şi învăţător în viaţa duhovnicească s-a răspândit mult. Remarcat de catolicosul Gheorghe I (658-680), care l-a hirotonit episcop de Ninive, i s-a cerut să renunţe la această poziţie după numai cinci luni sau, după alte versiuni, a renunţat de bunăvoie – dorind să se întoarcă în pustie şi neputându-se acomoda cu viaţa din lume.

Retrăgându-se din scaunul episcopal, Sfântul Isaac a plecat spre sud, în sălbăticia Muntelui Matout (probabil în regiunea Kuzistan din Iran), un refugiu al anahoreţilor. Acolo a trăit în singurătate mulţi ani, nevoindu-se în post, rugăciune şi studiul Sfintei Scripturi. Se povesteşte că se hrănea doar cu puţină pâine şi legume nefierte. Sfântul Isaac a fost şi unul din puţinii sfinţi răsăriteni care au ajuns pe o asemenea treaptă duhovnicească, încât a îndrăznit să se roage chiar şi pentru demoni. Se spune că, din pricina multelor nevoinţe şi a studiului intens, a ajuns să orbească. Orbirea, precum şi vârsta înaintată l-au obligat să părăsească pustia şi să se retragă la Mănăstirea Rabban Shabur, unde a adormit cu pace, la o vârstă înaintată şi unde a fost şi înmormântat.