Crucea personală și suferința spirituală

Motto: „Iar mie, să nu-mi fie a mă lăuda, decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos” (Galateni 6, 14)

Din pricina numeroaselor încercări ale vieţii, oamenii de toată vârsta învaţă vrând-nevrând să-L caute pe Dumnezeu. Dar adevărata cale ce duce la Adevărul-Hristos trece prin Cruce spre Înviere. Multe sunt şi ocaziile de cunoaştere a faptului că omul – „împăratul făpturii”, cum îl numesc Părinţii – este şi rămâne singura făptură cu suflet cuvântător menit înveşnicirii. Tocmai la aceasta i-a fost dată de către Dumnezeu capacitatea de a discerne, adică puterea de a distinge binele de rău, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Ţelul final al acestei apropieri de Dumnezeu – desăvârşita ancorare în El – nu se poate ,desigur, realiza decât numai pe calea sfântă a „dragostei dumnezeieşti”, singura în deplin acord cu iubirea treimică. Sfinţii nu sunt altceva decât tocmai acele persoane umane care au păşit pe această cale până la sfârşitul vieţii lor, fără nici un alt scop decât dobândirea Duhului Sfânt, sau veşnica odihnă în Dumnezeul Cel Viu. Numai aşa a fost cu putinţă ca nesfârşitele întinderi ale pustiurilor lumii să se umple de oameni bineplăcuţi Domnului. Viaţa lor a însemnat ruperea totală de lumea aceasta şi redobândirea raiului pierdut, a vieţii petrecute la înălţimea stării adamice paradisiace de dinainte de cădere, posibilă prin luminare de la Duhul Sfânt. Spune Sfântul Isaac Sirul, însă, că la aceasta  ajunge doar unul din zece mii care se silesc pe băncile acestor inedite şcoli de curăţire şi despătimire, călăuzite exclusiv de cuvântul  Mântuitorului: „Oricine voieşte să vină după Mine să se lepede de sine, să-şi ia crucea şi să-Mi urmeze Mie.” (Marcu 8, 34) De aceea  locul dobândirii mântuirii este mănăstirea cu viaţă de obşte, – în care şi prin care, după cuvântul Sfântului Teodor Studitul, se mântuiesc cu miile.

În afara mănăstirilor, calea mântuirii se află numai în „agapis”, adică în trăirea iubirii de aproapele, a filantropiei, conform poruncii evanghelice: „Adevărat zic vouă, întrucât aţi făcut unuia dintr-aceşti fraţi ai Mei, prea mici, Mie Mi-aţi făcut.” (Matei 25,40) viaţă de-a lungul căreia, ajutându-ne şi sprijinindu-ne unii pe alţii, dulceaţa crucii milosteniei alină suferinţa multor altor cruci, poate mai greu de purtat, cum ar fi cea  a familiei cu mulţi copii, a sărăciei, a bolii, a văduviei, a infirmităţii, neputinţei şi suferinţelor, precum şi cea a celor care  trec prin toate greutăţile şi încercările vieţii pământeşti. Crucea acestor oameni este o cale de altoire la Crucea Lui Hristos. Importanţa acestor cruci ţine de faptul că sunt parte integrantă din Crucea Universală a Bisericii luptătoare. Toate necazurile şi împrejurările grele ale vieţii, dependente sau nu de propria noastră voinţă, consituie de fapt cea mai bună  şcoală de călire pe calea mântuirii. Nu poţi fugi de propria ta cruce pentru că ar însemna să fugi de cununa mântuirii. Când ne sustragem de la aceste căi, crucea devine şi mai grea, pentru că Dumnezeu, prin aceste piedici puse în calea vieţii, vrea să ne readucă cu picioarele pe pământ şi astfel să ne mântuiască: „Ca toţi să fie una, după cum Tu, Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, aşa şi aceştia în Noi să fie una” (Ioan17, 21) „ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (I Timotei 2, 4) „căci n-am venit ca să judec lumea ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12, 47)

Atunci când uităm de Dumnezeu, El trimite plăgi şi catastrofe până când ajungem să înţelegem că nu ne putem ascunde de puterea Celui-Ce-Este. Nu e de mirare că, din pricina nepăsării cu care săvârşim prea multele păcate, ajungem să cercetăm zidirea Domnului doar prin certarea cu care El ne ceartă. Şi aceasta pentru că nu va schimba Dumnezeu legile Ortodoxiei doar pentru că nu vrem noi să respectăm Legea Scripturii. Cuvintele Mântuitorului sunt clare: „Cerul şi pământul va trece dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Luca 21, 33) Poate acesta este lucrul cel mai greu de înţeles pentru om – că drumul spre rai şi spre odihna veşnică trece prin jertfă şi suferinţă: „Căci pe cine îl iubeşte Domnul îl ceartă” (Evrei 12, 6) „Nu este sluga mai mare decât stăpânul său, nici solul mai mare decât cel ce l-a trimis pe el” (Ioan 13, 16); dacă Hristos a suferit – nevinovat fiind de toate păcatele noastre! – din pricina urii şi a răutăţii omeneşti, atunci nici noi nu vom putea urca Taborul fără durerea Golgotei: „Iar când se luptă cineva, la jocuri, nu ia cununa, dacă nu s-a luptat după regulile jocului.” (II Timotei 2, 5)  „Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii” (Pilde 1, 7), iar dragostea de Dumnezeu este desăvârşirea.

NICIUN COMENTARIU