15.000 de acoperiți?

SR Stanescu

  • Sorin Roșca Stănescu

Alina Mungiu-Pippidi, care conduce Societatea Academică Română, lansează o cifră înspăimântătoare. Serviciile secrete ale acestei ţări, mai puţin DNA, al cărui servicu secret este neoficial şi nesupravegheat de nimeni, dispun, în prezent, de circa 15.000 de ofiţeri acoperiţi. Conform doamnei Mungiu, o mare parte dintre aceştia lucrează în presă. Dacă aşa stau lucrurile, este înspăimântător. Şi nu este de mirare că presa a scăzut în ultimii ani de pe treia poziţie, în materie de credibilitate, după biserică şi armata, undeva la genunchiul broaştei.

Doamna Alina Mungiu-Pippidi afirma că a făcut un calcul la îndemâna oricui. Cum s-ar spune, la vedere. În sensul că a făcut un raport între bugetul pentru salarii al serviciilor secrete şi numărul declarat al efectivelor. A rezultat o diferenţă exagerat de mare între venitul rezonabil al unui lucrător de serviciu secret şi suma aparent încasata. În urma unor informaţii confidenţiale pe care pretinde că le-a primit, a reuşit să efectueze o proiecţie din care a rezultat că, de fapt, în aceste bugete destinate personalului sunt ascunse şi sumele reprezentând contravaloarea întreţinerii unei uriaşe armate de agenţi acoperiţi. Doamna Alina Mungiu-Pippidi nu ne spune nimic despre o altă sursă de venituri, probabil foarte mari, de care dispune serviciile secrete şi care nu este la vedere. Ci ascunsă. Ascunsă în bugetele numeroaselor societăţi acoperite de care dispun, prin lege, serviciile secrete. Atunci când am încercat, în Parlament, să obţin voturi pentru un proiect de lege vizând desfiinţarea societăţilor acoperite ale serviciilor secrete care acţionează pe teritoriul României, am prezentat o serie de informaţii care sugerează atât amploarea, cât şi nocivitatea acestui fenomen. Rezistenţa a fost uluitoare. Şi foarte bine coordonata din interiorul Parlamentului României. Semn că acoperiţii din mediul legislativ au ştiut să-şi facă bine treaba. Dezbaterile publice care au avut atunci loc au fost un bun prilej, cel puţin pentru mine, de a identifica o serie de jurnalişti, vectori de opinie care s-au manifestat nu numai extrem de virulent, ci şi extrem de suspect, apărând dreptul serviciilor secrete din România – situaţie unică în rândul statelor democratice – de a deţine, în propria tara, societăţi comerciale acoperite.

Admiţând că este corect calculul doamnei Pippidi, eu îmi permit să upgradez fie numărul total al agenţilor acoperiţi, fie valoarea soldelor lunare pe care aceştia le încasează. Oricum ceea ce este la vedere şi poate fi observat de fiecare cetăţean, dacă studiază legea Bugetului de stat, ne arată că bugetul pentru personal al serviciilor secrete depăşeşte în mod straniu bugetul Ministerului Sănătăţii. Sau bugetul însumat al mai multor ministere de mai mică importantă. Iar dacă se adăugă şi veniturile societăţilor acoperite – acelea care nu sunt “stopate” la sursa -, atunci sumele ce pot fi vehiculate sunt mult mai mari.

Să revenim însă la subiectul strict al agenţilor acoperiţi. Dacă aceştia sunt plasaţi în presă, rostul lor nu poate fi altul decât fie a filtra informaţia pe care o primeşte cetăţeanul, cenzurând-o, fie de a o distorsiona. Adică de a-i dezinforma pe oameni. Ceea ce înseamnă exact opusul misiunii pe care o are un ziarist. De aceea, oriunde în lume, un ziarist care este în acelaşi timp şi agent al unui serviciu secret reprezintă un element nociv. Evident, acest lucru se întâmplă în ţara de care aparţine serviciul secret. Pentru că misiunile în străinătate şi eventualele infiltrări în presa din altă ţară sunt o poveste diferită. Este motivul pentru care, spre deosebire de România, în cele mai multe state, infiltrarea presei cu agenţi acoperiţi este nu numai imorală, ci şi interzisă în mod expres de lege.

Dar hai să spunem, la limită, că, în ceea ce priveşte infiltrările din presă, serviciile secrete din România nu au încălcat regula jocului democratic. În schimb, dacă au plantat sau au racolat ofiţeri acoperiţi din rândul judecătorilor, procurorilor, parlamentarilor, membrilor Executivului sau ai partidelor politice, atunci legea este încălcată din două direcţii. De către serviciul secret, dar şi de către respectivul agent sub acoperire. Avem de-a face, aşadar, cu o infracţiune. În mod specific, devoalarea unei infracţiuni în acest caz absolvă persoana respectivă de răspundere pentru altă infracţiune, cu o periculozitate socială mai mică, rezultată din deconspirarea unui ofiţer acoperit.

Dacă Robert Turcescu, într-un pas ulterior, va deconspira unul sau mai mulţi agenţi acoperiţi din medii în care legea interzice acest lucru, el va fi absolvit de răspundere. La fel cum, dacă s-a deconspirat, este tot absolvit de răspundere, fiindcă fapta sa reprezintă o desistare de la infracţiunea de a fi acceptat să funcţioneze ca ofiţer acoperit în presă. Robert Turcescu scăpa şi fiindcă, de fapt, dacă e adevărat că e ofiţer acoperit al serviciului secret al Armatei, atunci cel care l-a deconspirat a fost viceprim-ministrul Gabriel Oprea, cu ocazia avansării în grad a pseudo-jurnalistului.

În fine, dacă preşedinte Traian Băsescu sau oricine altcineva semnalează că în anumite medii se produce o infracţiune, deconspirând astfel un ofiţer acoperit, fie şi numai pentru fals în declaraţii, atunci nici preşedintele, nici altcineva nu raspune penal.

Aşadar, liber la deconspirări.

 

NICIUN COMENTARIU