Sparanghelul, legumă roială

Sparanghelul, legumă roială

Sparanghelul, legumă roială

Vedetă în bucătăriile cu tradiţie, interesanta legumă este o tânără tulpină de Asparagus Officinalis. Consumată din cele mai vechi timpuri, datorită beneficiilor însemnate, sparanghelul are proprietăţi diuretice şi terapeutice şi conţine multe fibre.

Denumirea provine din latină, termenul latin provine din greacă, iar termenul grecesc provine din ţara perşilor. Sparanghelul se adaptează la diverse condiţii de climă şi sol, dar cel mai bine se simte în zonele mediteraneene. Tulpinile lemnoase de sparanghel sunt albe, apoi devin verde deschis, cu nuanţe purpurii către vârf. Există trei varietăţi de sparanghel: alb, verde şi roşu. Fiert, prăjit, copt sau fript pe grătar, sparanghelul are un gust deosebit şi o aromă încântătoare.

În secolul al II-lea înainte de Hristos, romanii ştiau să-l cultive, să-l prepare şi să-l conserve. Regele Ludovic al XVI-lea al Franţei a dispus construirea de solarii speciale, pentru a se bucura de sparanghel tot timpul anului şi astfel a fost denumit „Hrana regilor”. Bartolomeo Sacchi – Platina, bibliotecar papal, a menţionat sparanghelul în lucrarea sa „Despre plăcerile cuvenite şi sănătate”, în 1475. În secolul XIX, sparanghelul a devenit vedeta dineurilor simandicoase.

Brillat-Savarin spunea că sparanghelul este cu siguranţă foarte bun, dar, la cât costă, doar regii şi prinţii şi-l pot permite. Scriitorul roman Cato a detaliat, în premieră, instrucţiunile de cultivare a sparanghelului. Plinius cel Bătrân a inclus planta în opera sa, „Materia Medica”. Juvenal era un consumator feroce de sparanghel, iar împăratul Augustus a lansat cu succes expresia „velocius quam asparagu coquatur”. Cea mai cunoscuta carte veche, atribuită lui Apicius, compilată in secolul al IV-lea, „De re coquinaria”, conţine şi o reţetă cu sparanghel.

C.N.

NICIUN COMENTARIU