Smerenia şi sfinţenia

În tot cuprinsul literaturii religioase creştine universale, a cărei întindere în timp şi spaţiu aproape că nu poate fi cuprinsă de mintea unui singur om, „smerenia” şi „sfinţenia” sunt  noţiunile cele mai des întâlnite, la care toţi Sfinţii Părinţii, fără excepţie, fac referire statornică şi repetată.

Ori de câte ori scriitorii bisericeşti ne prezintă mărturiile Sfintei Tradiţii cu privire la vreun sfânt sau altul dintre creştinii cu adevărat credincioşi Domnului, aproape întotdeauna o fac prin expresii de genul: „ducea viaţă sfântă”, „pururea se smerea pe sine” etc. Înţelegem din aceasta că, în concepţia Părinţilor Bisericii, aceşti adevăraţi şi nebiruiţi atleţi ai virtuţii, smerenia este starea de a fi a omului în care el cu adevărat se îndumnezeieşte – altfel spus ajunge în măsura desăvârşită a asemănării cu Dumnezeu: „Smerenia este haina de pietre scumpe a dumnezeirii” învăţa Sfântul Isaac Sirul. De altfel, Mântuitorul Iisus Hristos Însuşi ne îndeamnă: „Învăţaţi-vă de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi afla odihnă sufletelor voastre.” (Matei 11, 29)

Acesta este temeiul hristic-dumnezeiesc şi de neclintit pentru care noi creştinii socotim că sufletul omului niciodată şi nicicum nu îşi va afla liniştea mult-dorită şi odihna nepreţuită în altceva decât în sfânta smerenie. Aflat mereu în căutare de sine, tânjind prin toate lucrările sale să îşi găsească echilibrul, calmul şi cumpătarea – acel Centru al fiinţei sale, adăpost şi refugiu de scăpare din toate învolburările şi răutăţile veacului de acum, omul descoperă pe calea virtuţii lucrarea de smerire a sinelui propriu ca început mântuitor şi plinire a dorului său de mântuire. Şi aceasta pentru că tihna sufletească nu poate izvorî decât dintr-o conştiinţă lăuntrică împăcată. Dacă aşa stau lucrurile, devine evident faptul că smerenia nu este altceva decât aversul monezii al cărei revers îl reprezintă sfinţenia. Altfel spus, nu există sfinţi fără smerenie, după cum nici un om cu adevărat smerit nu îşi va sfârşi zilele fără a se fi sfinţit. Din păcate, prea mult şi prea adesea în mentalitatea modernă şi contemporană devenită comună creştinilor ortodocşi ca şi celor heterodocşi, adevărata „smerenie” este confundată cu „pietatea”. Lucru care, pornit dintr-un fals misticism – de multe ori chiar patologic – îi face pe nenumăraţi aspiranţi la viaţa spirituală să cadă foarte uşor în acea înşelare a „părerii de sine”, adică a trufiei duhovniceşti. Fără îndoială, poate cel mai mare pericol care ameninţă izbânda ascetului nevoitor îl constituie auto-convingerea dobândirii unei înalte măsuri duhovniceşti, credinţa că de acum înainte eşti şi rămâi cu adevărat, deplin şi definitiv „sfânt” şi „smerit” – …amarnică şi deplorabilă cădere ! Tocmai pentru a preveni şi ajuta pe cel ameninţat de o asemenea capcană necruţătoare, Sfinţii Părinţi ne îndeamnă stăruitor să folosim permanent „cheia de aur” a rugăciunii numite „rugăciunea inimii” cuprinsă în formularea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul!”. Căci numai a te vedea pe tine însuţi în stare de cădere şi nicidecum în înălţare – este de la Dumnezeu: „că fărădelegea mea eu o cunosc şi păcatul meu înaintea mea este pururea…!” (Psalmul 50, 4) şi de aceea Sfânta Scriptură consemnează îndemnul stăruitor: „cel căruia i se pare că stă neclintit să ia seama să nu cadă” (I Corinteni 10, 12)

E foarte adevărat că, de la o „Viaţă de Sfânt” la alta, relatările despre modul in care bravii ostaşi ai Lui Hristos se răstigneau loruşi, lumii şi Lui Dumnezeu, smerindu-se neîncetat şi tot mai adânc în fel şi chip, diferă uneori ca de la cer la pământ. Aceasta pentru că smerenia nu este nicidecum o ştampilă uniformă şi universală care urmăreşte să-i aducă pe toţi la un singur numitor comun. Vedem astfel că, de pildă, un nevoitor şi-a petrecut zilele vieţii sale în cea mai neagră sărăcie iar nopţile în vreun mormânt gol şi părăsit; că altul a răbdat cu desăvârşită seninătate toate ocările, batjocurile şi necinstirile care i-au fost adresate; şi iarăşi că, în cine ştie ce mănăstire din pustiu, un frate a slujit toată viaţa sa obştii călugărilor îndeplinind statornic şi neclintit cele mai grele ascultări fără să se plângă vreodată. Pe de altă parte există şi acea categorie de nevoitori care socot că, neîngrijindu-şi aspectul exterior, neprimenindu-se, nespălându-se, nepieptănându-se, purtându-se murdari şi umblând astfel prin lume, printre oameni – vor fi priviţi de aceştia cu un respect duhovnicesc aparte şi admiraţi corespunzător ca nişte adevăraţi „smeriţi”! În astfel de cazuri, astfel de „virtuţi” izvorâte din neglijarea bunului-simţ şi din înşelarea produsă de patima subţire a slavei deşarte nu sunt altceva decât factori distrugători de suflet. E de ajuns să ne amintim nenumăratele pilde de împăraţi şi patriarhi, domni şi mitropoliţi, dregători şi episcopi, slujitori, simpli creştini dar şi călugări renumiţi care şi-au dus întreaga viaţă în canon aspru, supunându-se la cele mai grele nevoinţe şi înfrânări, fără ca cineva să ştie măcar câte puţin despre acestea până la sfârşitul zilelor lor: „cel ce crede în Mine va face şi el lucrările pe care le fac Eu şi mai mari decât acestea va face, pentru că Eu Mă duc la Tatăl.”! (Ioan 14, 12) De aceea şi Psalmistul exclamă cuprins de uimire: „Minunat este Dumnezeu întru sfinţii Săi!” (Psalm 67, 36) Să nu credem însă că sfinţii aceştia folosesc cine ştie ce metodă  prin care să Îl constrângă pe Dumnezeu să le facă hatârul de a-i sfinţi prin harul Duhului Sfânt; dimpotrivă, dragostea nemărginită a Lui Dumnezeu pentru ei Îl face să reverse din belşug din preaplinul infinit şi necuprins al harului Său multele  harisme care împodobesc întotdeauna viaţa, persoana şi faptele unui sfânt: „pe cel care vine la Mine nu-l voi da afară” (Ioan 6, 37). Am văzut cu toţii că, la ceasul de taină al Învierii Sale, Mântuitorul Iisus Hristos dăruieşte mai întâi şi mai presus de toate pacea Sa tuturor celor ce-L iubesc pe Dânsul: „Bucuraţi-vă! Pace vouă!” (Ioan 20, 19), în acelaşi timp îndemnându-i pe cei curaţi cu inima: „Priviţi! Eu sunt! Nu vă temeţi! Duhul nu are carne şi trup!” (Luca 24, 39)

Cunoaşterea smereniei nu va putea fi niciodată o cunoaştere aşa-zis „ştiinţifică”, „obiectivă”; şi aceasta pentru că, pentru a o cunoaşte cu adevărat, condiţia necesară şi suficientă este tocmai aceea de a nu trata „smerenia” ca pe un obiect exterior ţie, care nu te priveşte şi care nu are nimic de-a face cu tine, ca subiect cunoscător. Pe smerenie cu toată puterea ei o cunoşti numai atunci când te străduieşti tu însuţi să te îmbraci în ea – dar nu de ochii lumii. Şi aceasta fără trâmbiţare de sine şi fără amatorism. Modestia, cinstea, credincioşia, bunătatea, blândeţea, dragostea şi toate celelalte asemenea acestora sunt astăzi calităţi şi virtuţi morale tot mai greu de găsit la adevăratul lor înţeles şi la adevărata lor valoare printre creştinii zilelor noastre. Şi aceasta pentru că, adoptând păreri şi atitudini dependente exclusiv de propriul interes, credincioşii interpretează greşit lucrarea smereniei, pe care o văd doar în îmbrăcarea hainelor cernite, ponosite, îndoliate ca şi chip al evlaviei şi cuvioşiei, pierzând din vedere faptul că acestea nu pot ascunde în realitate făţărnicia fariseismului nostru lăuntric exprimat de propriile noastre fapte şi vorbe. Omul se cunoaşte – stă scris în Cartea Sfântă – „după fapte ca pomul după roade” (Matei 7, 17-19). Cel cu adevărat bun, smerit şi iubitor şi iertător nu cade niciodată în capcana clevetirii, a grăirii de rău, a zavistiei şi invidiei ori a cumplitei răzbunări. Sufletul curat al omului cinstit preţuieşte ca sfânt cuvântul dat – şi aceasta pentru ca, având cuvânt, fiind „om de cuvânt”, să-L aibă şi pe Dumnezeu Cel Care prin Cuvânt pe toate le-a făcut. Pe unii ca aceştia, cu adevărat smeriţi şi cu har sfânt nemincinos în lucrarea lor, Apostolul îi numeşte „tari”: „Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi” (Romani 15, 1) şi „primiţi-vă sufleteşte unii pe alţii precum şi Hristos v-a primit pe voi spre slava Lui Dumnezeu” (Romani 15, 7) „pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu-Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos” (Rom 15, 6). În toată viaţa lor sfinţii nu au arătat lumii vreodată că ar căuta să dobândească altceva decât pe cele ale Lui Dumnezeu; nici nu s-au nevoit pentru a fi lăudaţi de oameni sau pentru a fi plăcuţi de aceştia ci din convingerea deplină că numai astfel pot fi de folos lumii spre mântuirea ei, făcându-se astfel călăuze luminoase altora, precum cetatea din vârful muntelui sau aidoma luminii din sfeşnic – „ca văzând oamenii faptele voastre cele bune să-L slăvească pe Dumnezeu din Ceruri.” (Matei 5, 16) De aceea ne şi îndeamnă Sfântul Apostol Pavel în Epistola sa către Corinteni: „Având deci aceste făgăduinţe, iubiţilor, să ne curăţim pe noi de toată întinarea trupului şi a duhului, desăvârşind sfinţenia în frica lui Dumnezeu.” (II Corinteni 7, 1)

Dacă aceasta este Calea şi dacă acesta este Adevărul atunci orice altă modalitate de vieţuire care nu urmează Sfintei Scripturi, Sfintei Tradiţii, şi Sfinţilor Părinţi nu este altceva decât o nouă pistă falsă deschisă de către diavol şi slugile lui pe care „orb pe orb călăuzind, vor cădea amândoi în groapă” (Luca 6, 39), căci „nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor” şi „cei necuraţi nu vor intra în Împărăţia lui Dumnezeu”. (I Cor 6, 9-11).  „Fericiți cei curați cu inima ca aceia vor vedea pe  Dumnezeu”! (Matei 5,8)     

NICIUN COMENTARIU