2.8 C
București
duminică, 5 decembrie 2021 - 13:07
No menu items!

România, țara băncilor (II). Și a recuperatorilor

spot_img

cosmina

Într-o opinie anterioară scriam că băncile din România au avut, în ultimii doi ani, două mari realizări în relația cu clienții. Prima dintre ele se referă la tărăgănarea, până la exasperarea păgubiților, a noilor prevederi legislative care dau posibilitatea denunțării clauzelor abuzive din contractele de credit. Dacă în acest caz Guvernul a cosmetizat înțelegerea – în avantajul băncilor – prin găselnița Tribunalelor speciale (care nici acum nu au fost înființate), în cazul falimentului personal lucrurile sunt mult mai limpezi: nu se poate!

La cele mai recente negocieri cu ”mam’mare FMI”, ”mamița CE” și ”tanti BM”, Guvernul Ponta s-a angajat, din nou, că va lua toate măsurile pentru a nu fi adoptată legislația privind falimentul personal și nici alte propuneri legislative privind recuperarea datoriilor, pe motiv că ar putea fi ”subminată” disciplina de plată a ratelor la credite. Sună cunoscut? Argumentul a fost folosit și în cazul clauzelor abuzive. Angajamentul este reluat în mod obsesiv în scrisorile de intenție compuse de Guvern și ”corectate” de FMI. De ce le e frică guvernanților și, în final, băncilor (care au cei mai mari aliați în viață – FMI, CE și BM)?

Cele mai multe state europene au introdus, mai ales în contextul crizei economice globale, regimuri speciale privind insolvența personală, pentru a obține o planificare ordonată a achitării datoriilor în timp. Adică ce se poate face cu statele (ex. Grecia, Irlanda, Portugalia), băncile (ex. Spania) și cu firmele să se poată și cu Gigel din România. În multe țări UE, legea insolvenței personale acoperă inclusiv PFA-urile. În conceperea unei astfel de legislații, țările s-au confruntat cu o serie de provocări. Prima: spre deosebire de insolvența companiilor, nu există un ghid internațional de bune practici, mai ales cu privire la tratamentul privind imobilele ipotecate în procedura de insolvență. Apoi, având în vedere faptul că sunt implicați indivizi, conceperea unui act normativ este determinată, inevitabil, de argumente ce țin de politici sociale. Între ele: revigorarea potențialului productiv al individului în economie, dar și reducerea costurilor sociale survenite odată cu abandonarea debitorilor într-o stare perpetuă de îndatorare. În al treilea rând, o astfel de lege trebuie să mențină un echilibru corect între diciplina achitării creditelor și necesitatea ca debitorii responsabili financiar să înceapă de la zero. În final, conceperea unei astfel de legi trebuie să ia în calcul infrastructura instituțională care este critică în procesul de implementare a unei legi predictibile și transparente, inclusiv disponibilitatea și calificarea judecătorilor și a administratorilor judiciari, capacitatea administrativă și sistemele de contabilitate și de evaluare. Pe scurt, să concepi o astfel de lege e greu. Dar nu imposibil. Norvegia a făcut-o imediat după ce s-a confruntat cu propria criză bancară la începutul anilor ’90. Recent au făcut-o și statele PIGS, mai puțin Spania, care s-a focusat însă pe protecția celor cu credite ipotecare. Plus, Estonia, Islanda, Italia, Letonia, Lituania și Polonia.

În România se pleacă de la premisa că o astfel de lege ar pune băncile în dificultate la recuperarea creditelor, fiindcă românii se vor înghesui să se declare automat în faliment. Aberant! Totul pleacă de la lege și de la modul în care este concepută. Dar de ce să punem osul la treabă și să gândim cu capul, când putem să ne punem palma-n dos, că oricum ”avem probleme mai mari”. Și cum și-ar mai câștiga pâinea firmele de ”administrare a creanțelor”, cele mai multe dintre ele niște entități care funcționează la limita legii, cu apucături de recuperatori, de cămătari? Datele oficiale arată că, în prima parte a acestui an, cea mai mare pondere în activitatea firmelor de colectare a datoriilor a avut-o sectorul bancar, ca urmare a externalizării de către bănci a portofoliilor de creanțe neperformante ale debitorilor persoane fizice. Şi în acest an, sectorul bancar a fost cel care a generat dezvoltarea industriei de recuperare a creanțelor, urmat de sectoarele telecomunicaţii,  IFN şi utilităţi, iar segmentul debitori persoane fizice este cel care a produs cele mai mari încasări, de 72% în T1 şi T2 2013.

Prin urmare, cine în afară de românii îndatorați mai are interesul ca o lege a insolvenței/falimentului personal să existe? Băncile în niciun caz, iar recuperatorii lor cu atât mai puțin. Nici companiile de teleconomunicații, nici instituțiile financiare nebancare, nici firmele de utilități. Dacă aruncăm un ochi pe portalul instanțelor, una dintre cele mai agresive firme de recuperare a creanțelor din România a deschis sute de procese cu persoane fizice din România – consumatori captivi – în numele unui mare distribuitor de gaze autohton, care evident deține monopolul în multe regiuni ale țării. Peste toate acestea vine un Guvern care, disperat să adune cât mai mulți bani la buget, uită de reguli elementare de predictibilitate fiscală. Darămite să inițieze un astfel de act normativ, pe care să și-l asume! Și pentru cine? Pentru niște unii care nici măcar nu-și plătesc taxele la timp. De ce n-o fac nici nu mai contează!

Cosmina Croitoru