12.8 C
București
luni, 18 octombrie 2021 - 11:47

Revanşa Statelor Unite. Cine plăteşte?

spot_img

SR Stanescu

  • Sorin Roşca Stănescu

O realitate este că România este silită să asigure flancul sud-estic al NATO. Şi că NATO, în mare măsură, este nu numai controlat, dar şi finanţat de Statele Unite. Prin urmare, parteneriatul nostru militar şi politic cu Statele Unite trebuie întărit. Iar România are obligaţia să fie extrem de loială. A doua realitate este că Uniunea Europeană a făcut în aşa fel, încât factura militară să nu fie plătită de ea, ci de Trezoreria americană. În această situaţie, SUA cauta soluţii pentru a-şi recupera pagubă. Eu nu m-aş simţi deloc confortabil să constat că România, printre alte state de la periferia NATO, va fi cea care va plăti.

Parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite în domeniul militar şi politic este un bun câştigat, iar datoria României este să fie deplin loială. Ceea ce presupune costuri şi sacrificii de natură militară şi politică. Ceea ce însă nu presupune, şi asta trebuie spus răspicat, sacrificii de natură economică, pe care România ar putea fi silită să le facă pentru a compensa găuri financiare NATO, create de alţii.

Uniunea Europeană, cu o populaţie de peste 500 de milioane de locuitori, este susţinută financiar de ani buni, din punct de vedere militar, de către Statele Unite, care au o populaţie mai mică. De doar 312 milioane de locuitori. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte contribuţia pentru costurile NATO, din ce în ce mai mari, factura e plătită în mare măsură de Trezoreria americană. Cheltuielile nu sunt suportate proporţional, aşa cum ar trebui, din simplul motiv că statele Uniunuii Europene, în loc să-şi crească bugetele militare, le-au scăzut sau, în cel mai bun caz, le-au menţinut constante. Sub 2 la sută din produsul intern brut. Nu e de mirare, în aceste condiţii şi ţinând cont de costurile uriaşe asumate de NATO în diverse teatre de război, de ce Statele Unite au acumulat o datorie publică uriaşă. În timp ce Europa se comportă ca o bătrână doamnă din vitrina unui muzeu, care se mişca graţios şi greoi, prefăcându-se că nu ştie despre ce este vorba, Statele Unite gâfâie sub povara costurilor şi, încetinindu-şi ritmul de dezvoltare, pierde locul întâi în cursa mondială pentru produsul intern brut în favoarea Chinei.

În acest moment, Statele Unite în parteneriat cu UE şi cu celelalte membre NATO sunt prinse ca într-un cleşte, obligate fiind să joace strategic pe trei fronturi simultan. Frontul Europei Răsăritene, în care epicentrul, în acest moment, este Ucraina, frontul Orientului Apropiat, precum şi cel deschis recent, implicit, dar şi explicit, de către China, în parteneriat cu India şi Rusia. Sunt previzibile deci costuri din ce în ce mai mari, pe care statele UE nu sunt deloc dispuse să le plătească.

Ce altceva ar putea face Washingtonul decât să încerce să îşi scoată pârleala, obligând state mai slabe cu care se afla în parteneriat că, într-un fel sau altul, să compenseze ceea ce UE nu pare dispusă să plătească.

Ideea exploatării de către marile companii americane a gazelor de şist din state aflate la periferie, ca să mă refer doar la un singur exemplu, nu este, aşadar, întâmplătoare. Dacă Chevron pune mâna pe gazele de şist din România, beneficiile uriaşe ale acestei companii vor pompa, în mod indirect, fonduri suplimentare substanţiale în Trezoreria americană. Iar marele pierzant va fi, fireşte, România. Care nu va dobândi nici un fel de independenţă energetică, de vreme ce nu va putea beneficia dect contra cost şi la preţul pieţei de gazele extrase din propriul subsol şi din propria platforma continentală a Mării Negre. Pentru a mă face mai bine înţeles, vin cu o informaţie suplimentară. Şi statul olandez a încredinţat Chevron exploatarea gazelor de şist. Dar participa la beneficii nu cu zero la sută din profit, nu cu un procent infim de 6 la sută redevenţa, ci cu, atenţie, 40 la sută din câştigul realizat. De ce România să fie, într-un asemenea hal, păgubita? Pentru a compensa şi a plăti, implicit, bogăţia şi trufia partenerilor noştri europeni.

Exemple de acest fel sunt şi vor fi din ce în ce mai numeroase. Pe măsură ce numărul bazelor NATO de pe teritoriul României, dar şi numărul bazelor americane se vor înmulţi şi pe măsură aducerii pe teritoriul ţării noastre a unei tehnologii militare din ce în ce mai sofisticate, incluzând, evident, şi focoasele nucleare. Este unul dintre motivele, dacă nu cumva cel mai important, care obliga autorităţile statului român, în măsura în care sunt  responsabile faţă de proprii cetăţeni, să facă o distincţie clară, fermă, între parteneriatul politico-militar cu Statele Unite şi relaţiile financiare cu companiile acestui stat. Putem înţelege de ce, în condiţiile relocării în România a unor baze americane militare, Washingtonul are nevoie ca, în această ţară, să existe stabilitate şi stat de drept, dar nu putem înţelege de ce asemenea valori ar trebui să se afle sub controlul Statelor Unite din ce în ce mai discreţionar. În această a doua ipoteză, România, dintr-un aliat strategic cu drepturi egale, dintr-un partener, se transformă într-un vasal şi, implicit, într-o colonie. Iar cetăţenii României risca să fie trataţi potrivit acestui statut colonial.

 

Sorin Roşca Stănescu

Revanşa Statelor Unite. Cine plăteşte?

O realitate este că România este silită să asigure flancul sud-estic al NATO. Şi că NATO, în mare măsură, este nu numai controlat, dar şi finanţat de Statele Unite. Prin urmare, parteneriatul nostru militar şi politic cu Statele Unite trebuie întărit. Iar România are obligaţia să fie extrem de loială. A doua realitate este că Uniunea Europeană a făcut în aşa fel, încât factura militară să nu fie plătită de ea, ci de Trezoreria americană. În această situaţie, SUA cauta soluţii pentru a-şi recupera pagubă. Eu nu m-aş simţi deloc confortabil să constat că România, printre alte state de la periferia NATO, va fi cea care va plăti.

 

Parteneriatul nostru strategic cu Statele Unite în domeniul militar şi politic este un bun câştigat, iar datoria României este să fie deplin loială. Ceea ce presupune costuri şi sacrificii de natură militară şi politică. Ceea ce însă nu presupune, şi asta trebuie spus răspicat, sacrificii de natură economică, pe care România ar putea fi silită să le facă pentru a compensa găuri financiare NATO, create de alţii.

 

Uniunea Europeană, cu o populaţie de peste 500 de milioane de locuitori, este susţinută financiar de ani buni, din punct de vedere militar, de către Statele Unite, care au o populaţie mai mică. De doar 312 milioane de locuitori. Cu alte cuvinte, în ceea ce priveşte contribuţia pentru costurile NATO, din ce în ce mai mari, factura e plătită în mare măsură de Trezoreria americană. Cheltuielile nu sunt suportate proporţional, aşa cum ar trebui, din simplul motiv că statele Uniunuii Europene, în loc să-şi crească bugetele militare, le-au scăzut sau, în cel mai bun caz, le-au menţinut constante. Sub 2 la sută din produsul intern brut. Nu e de mirare, în aceste condiţii şi ţinând cont de costurile uriaşe asumate de NATO în diverse teatre de război, de ce Statele Unite au acumulat o datorie publică uriaşă. În timp ce Europa se comportă ca o bătrână doamnă din vitrina unui muzeu, care se mişca graţios şi greoi, prefăcându-se că nu ştie despre ce este vorba, Statele Unite gâfâie sub povara costurilor şi, încetinindu-şi ritmul de dezvoltare, pierde locul întâi în cursa mondială pentru produsul intern brut în favoarea Chinei.

 

În acest moment, Statele Unite în parteneriat cu UE şi cu celelalte membre NATO sunt prinse ca într-un cleşte, obligate fiind să joace strategic pe trei fronturi simultan. Frontul Europei Răsăritene, în care epicentrul, în acest moment, este Ucraina, frontul Orientului Apropiat, precum şi cel deschis recent, implicit, dar şi explicit, de către China, în parteneriat cu India şi Rusia. Sunt previzibile deci costuri din ce în ce mai mari, pe care statele UE nu sunt deloc dispuse să le plătească.

 

Ce altceva ar putea face Washingtonul decât să încerce să îşi scoată pârleala, obligând state mai slabe cu care se afla în parteneriat că, într-un fel sau altul, să compenseze ceea ce UE nu pare dispusă să plătească.

 

Ideea exploatării de către marile companii americane a gazelor de şist din state aflate la periferie, ca să mă refer doar la un singur exemplu, nu este, aşadar, întâmplătoare. Dacă Chevron pune mâna pe gazele de şist din România, beneficiile uriaşe ale acestei companii vor pompa, în mod indirect, fonduri suplimentare substanţiale în Trezoreria americană. Iar marele pierzant va fi, fireşte, România. Care nu va dobândi nici un fel de independenţă energetică, de vreme ce nu va putea beneficia dect contra cost şi la preţul pieţei de gazele extrase din propriul subsol şi din propria platforma continentală a Mării Negre. Pentru a mă face mai bine înţeles, vin cu o informaţie suplimentară. Şi statul olandez a încredinţat Chevron exploatarea gazelor de şist. Dar participa la beneficii nu cu zero la sută din profit, nu cu un procent infim de 6 la sută redevenţa, ci cu, atenţie, 40 la sută din câştigul realizat. De ce România să fie, într-un asemenea hal, păgubita? Pentru a compensa şi a plăti, implicit, bogăţia şi trufia partenerilor noştri europeni.

 

Exemple de acest fel sunt şi vor fi din ce în ce mai numeroase. Pe măsură ce numărul bazelor NATO de pe teritoriul României, dar şi numărul bazelor americane se vor înmulţi şi pe măsură aducerii pe teritoriul ţării noastre a unei tehnologii militare din ce în ce mai sofisticate, incluzând, evident, şi focoasele nucleare. Este unul dintre motivele, dacă nu cumva cel mai important, care obliga autorităţile statului român, în măsura în care sunt  responsabile faţă de proprii cetăţeni, să facă o distincţie clară, fermă, între parteneriatul politico-militar cu Statele Unite şi relaţiile financiare cu companiile acestui stat. Putem înţelege de ce, în condiţiile relocării în România a unor baze americane militare, Washingtonul are nevoie ca, în această ţară, să existe stabilitate şi stat de drept, dar nu putem înţelege de ce asemenea valori ar trebui să se afle sub controlul Statelor Unite din ce în ce mai discreţionar. În această a doua ipoteză, România, dintr-un aliat strategic cu drepturi egale, dintr-un partener, se transformă într-un vasal şi, implicit, într-o colonie. Iar cetăţenii României risca să fie trataţi potrivit acestui statut colonial.