Război şi pace. Sau război şi război

 SR Stanescu

  • Sorin Roşca Stănescu

De peste 45 de ani România nu s-a mai aflat într-un asemenea pericol. De când Uniunea Sovietică, aceeaşi Rusie cu altă pălărie, a invadat Cehoslovacia. Pentru că, vezi Doamne, comunismul era în primejdie. Atunci Nicolae Ceauşescu a reacţionat. Spaima romanilor de o invazie rusească, dar şi mândria pentru gestul ripostei l-au făcut o vreme popular pe tiran. Dar societatea românească, la acea dată, a fost traumatizată. Şi s-au luat măsuri pentru a ne apăra cu demnitate de o invazie. Nu am dormit. Astăzi în ce măsură diferă situaţia României de cea de atunci?

Pentru prima dată în istorie avem privilegiul de a face parte dintr-un sistem de alianţe economice, politice şi militare ale unei puteri globale. Până una-alta, ale celei mai mari puteri dominante pe planeta Pământ. Dar suntem totuşi un stat de frontieră. Primul lovit la o adică. Aşa că nu ar trebui deloc să ne culcăm liniştiţi la umbra Alianţei NATO. Din această perspectivă, România trebuie să îşi ia toate măsurile de prevedere. La vedere. În forţă. Într-o manieră concludentă. Facem asta? Nu facem.

Doi reputaţi analişti politici din lume, specialişti în geopolitică, lansează aproape simultan semnale care par divergenţe. Primul este Nouriel Roubini. Laureat al Premiului Nobel. Un om care a prevăzut multe şi în primul rând criza. Acesta insistă asupra unui alt pericol major. Al Chinei. Un pericol de perspectivă. Într-un timp cu orizont mediu. Cel de-al doilea este Zbigniew Brzezinski, faimos profesor de geopolitică la una dintre cele mai prestigioase universităţi din Statele Unite, fost consilier de strategie al preşedintelui Jimmy Carter. El atrage atenţia asupra Moscovei. Pe care o plasează în epicentrul unui viitor conflict major. Şi trage un serios semnal de alarmă, azi şi nu mâine, în legătură cu statele vulnerabile NATO, cele de la frontiera Alianţei, cum este România.

Ce spune Nouriel Roubini? Că acest conflict din Ucraina reprezintă un mizilic. Un fel de încercare a muşchilor. Că va învinge raţiunea. Că Rusia, cu alte cuvinte, este mai europeană decât crede. Şi, în consecinţă, nu va forţa limitele. Dar ce ne facem că totuşi le-a forţat? Creând, prin desprinderea Crimeii din statul ucrainean şi anexarea ei Rusiei, un precedent extrem de periculos în Europa. Care dă peste cap, aşa cum nu s-a mai întâmplat, înţelegerile intervenite între marile puteri după cel de-Al Doilea Război Mondial, precum şi acordurile de la Helsinki. Nu o spune Roubini, o spun eu: reunificarea Germaniei, dezmembrarea Cehoslovaciei şi a Iugoslaviei şi chiar şi crearea forţată a unui stat Kosovo nu reprezintă precedente la fel de periculoase. Pentru că, în definitiv, în niciuna dintre aceste situaţii, la situaţia existentă nu s-a ajuns prin violări ale statutului de independenţă al unor naţiuni. Roubini recomandă să privim pur şi simplu în altă direcţie. Spre China, care a devenit oficial prima putere economică a lumii. Spre India, care a ocupat locurile deţinute până de curând de Germania şi Japonia. Să privim mai degrabă spre Atlantic. Acolo unde axa planetei se răsuceşte. Roubini spune că, pe măsură ce China şi India îşi vor consolida statutul intensificându-şi activităţile comerciale, aceste state vor fi interesate să-şi protezeje rutele maritime, terestre şi aeriene. Şi, ca urmare, îşi vor mări exponenţial capacitatea forţelor armate. Ceea ce pentru Statele Unite ar putea reprezenta o provocare. Iar Statele Unite vor riposta prin creşterea gradului de securitate. China s-ar putea simţi îndiguită. Şi ar putea reacţiona nervos la rândul ei. Iată reţeta unei conflagraţii mondiale.

Brzezinski, dimpotrivă, insistă asupra situaţiei la zi. Cea generată de războiul din Ucraina, care nu mai este un război rece. El explică faptul că Moscova, supusă sancţiunilor economice care vor avea drept consecinţă contraperformanţe în îndeplinirea legii bugetului, va riposta. Vladimir Putin va fi tentat să pună aceste contraperformanţe nu pe seama propriilor acţiuni, ci mai degrabă pe seama inamicului extern. Şi atunci va continua să provoace escaladând operaţiunile militare. Iată a doua reţetă a unei conflagraţii care poate deveni mondială.

Şi Roubini şi Brzezinski au dreptate. Fiecare în felul lui. Dar noi trebuie să fim mai atenţi atunci când Brzezinski vorbeşte despre iminenţa unui mare conflict generat de situaţia din Ucraina, când spune că statele vulnerabile NATO, printre care este clar că se numără România, se află sub ameninţare directă şi iminentă şi când îi solicită insistent preşedintelui american să explice lumii întregi de ce ne batem pentru Ucraina.

Dacă luăm în calcul fie şi numai cele două luări de poziţie ale acestor geostrategi, ar trebui ca toate instituţiile din România, începând de la CSAT şi până jos, care pot avea legătură cu un eventual conflict militar ce expune această ţară să dezbată temeinic, profund şi la vedere situaţia în care ne găsim. Pentru că, în definitiv, discutăm nu despre pace, ci despre război.

NICIUN COMENTARIU