Psihiatria crizei refugiaților. Ce lipsește. ANALIZĂ

Opinia publică, dar mai ales autoritățile din Europa, trec prin cele cinci stadii ale durerii identificate în anii ’60 de psihiatrul american de origine elvețiană Elisabeth Kübler-Ross în celebra sa lucrare „On Death and Dying” (Despre moarte și a muri). Aceasta este părerea filosofului sloven Slavoj Zizek, profesor la European Graduate School, prezentată în cadrul unui articol publicat în cotidianul spaniol El Mundo.

Prin lucrarea sa din 1969, Elisabeth Kübler-Ross a fost primul psihiatru care a vorbit despre cele cinci stadii ale durerii prin care trec oamenii atunci când suferă pierderi, fie că este vorba despre pierderea locului de muncă, moartea unei ființe iubite, divorț sau dependența de droguri. Cele cinci stadii sunt: negarea (prima reacție a unui om confruntat cu o durere chinuitoare: „Așa ceva nu se poate întâmpla, nu mie!”), furia (care izbucnește atunci când devine evident că nu mai putem nega evidența: „Cum să mi se întâmple tocmai mie așa ceva?”), negocierea (speranța că, fără să știm prea bine în ce fel, putem amâna deznodământul: „Măcar să mai trăiesc până termină copiii școala”), depresia („Voi muri, așa că de ce să mă mai agit în vreun fel?”) și acceptarea („Nu pot să lupt cu asta, dar măcar să mă pregătesc pentru ce va urma”). Elisabeth Kübler-Ross spunea că cele cinci stadii nu au loc neapărat în această ordine și că nu întotdeauna se manifestă toate odată la toți pacienții.

slavoj_zizek

Filosoful sloven de tradiție hegeliană și marxistă, care spune despre el însuși că este un radical politic și un critic al neoliberalismului, Slavoj Zizek, consideră că așa reacționează și opinia publică și autoritățile din Europa occidentală în fața afluxului de refugiați. În opinia sa, există negarea: „Nu-i chiar așa de grav, pur și simplu nu trebuie să luăm în seamă ceea ce se întâmplă”. Există furia: „Refugiații reprezintă o amenințare la adresa stilului nostru de viață, în rândul lor se ascund fundamentaliști musulmani, trebuie să-i oprim fie ce-o fi!”. Există negocierea: „Haideți, să stabilim cote și să deschidem tabere de refugiați în toate țările”. Există depresia: „Suntem pierduți. Europa devine Europistan!”. Din păcate, nu a fost atins stadiul acceptării, care ar însemna un plan paneuropean coerent pentru soluționarea problemei refugiaților.

Există două abordări importante ale situației sutelor de mii de oameni care așteaptă în Nordul Africii, fugind de război și de foame, în încercarea de a traversa marea și de a găsi adăpost în Europa. Potrivit lui Zizek, liberalii de stânga își manifestă indignarea că Europa permite ca mii de oameni să se înece în Marea Mediterană și susțin că Europa trebuie să dea dovadă de solidaritate și să-și deschidă larg porțile. Populiștii antiimigrație cred că Europa trebuie să-și protejeze stilul de viață și să-i lase pe africani să-și rezolve singuri problemele.

Ambele abordări sunt proaste, dar, spune Zizek, cei mai mari ipocriți sunt liberalii de stânga care pledează pentru deschiderea frontierelor: în fond, știu prea bine că acest lucru nu se va întâmpla în veci pentru că automat s-ar produce în Europa o revoltă populară. Însă și populistul antiimigrație știe foarte bine că, lăsați de izbeliște, africanii nu vor reuși să-și schimbe societățile în care trăiesc pentru că, susține Zizek, nu-i lasă europenii occidentali. Intervenția europeană în Libia a fost cea care a împins țara în haos, iar intervenția americană în Irak a creat condițiile pentru apariția grupării teroriste Statul Islamic, crede filosoful sloven.

Majoritatea refugiaților provin din „state eșuate”, state în care autoritatea nu funcționează, iar această dezintegrare a puterii statului nu este un fenomen local, ci o consecință a economiei și politicii internaționale, crede Zizek, care consideră că, în unele cazuri, cum ar fi Libia și Irakul, dezintegrarea autorității statului este chiar rezultatul direct al intervenției occidentale. Este evident că numărul tot mai mare de „state eșuate” nu este o pură întâmplare nefericită, ci reprezintă una dintre modalitățile prin care marile puteri își exercită colonialismul, mai susține Zizek.

Filosoful sloven atrage atenția și asupra faptului că anumite țări nu excesiv de bogate din Orientul Mijlociu (Turcia, Egipt, Iran) au fost mai deschise față de refugiați decât țările extrem de bogate (Arabia Saudită, Kuweit, Emiratele Arabe Unite, Qatar). Prin urmare, crede Zizek, comunitatea internațională ar trebui să exercite presiuni intense asupra Arabiei Saudite în special, dar și asupra celorlalte țări foarte bogate din Golf, ca acestea să-și asume responsabilitatea și să accepte un număr mare de refugiați mai ales pentru că, susținându-i pe rebeli împotriva regimului președintelui sirian Bachar al-Assad, Arabia Saudită este în mare parte responsabilă de situația din Siria.

În ce-i privește pe refugiați, Zizek remarcă faptul că aceștia nu doar încearcă să fugă din țările lor distruse de războaie, ci sunt mânați de un anumit vis. Unii vor să ajungă în țările scandinave, alții în Marea Britanie sau în Germania și consideră că acest vis al lor este un drept fundamental și, prin urmare, le cer autorităților europene nu doar mâncare și asistență medicală adecvate, ci și mijloace de transport către țara visurilor lor. Există ceva de-a dreptul utopic în aceste cerințe imposibile: ca și cum ar fi datoria Europei să îndeplinească acest deziderat al refugiaților, un deziderat care de cele mai multe ori le este refuzat chiar și europenilor, spune Zizek, adăugând: oare câți europeni din sudul sau din estul continentului n-ar prefera să trăiască în Norvegia?

Zizek insistă că, pe de-o parte, refugiații trebuie să învețe să renunțe la vise utopice, iar pe de altă parte trebuie să se renunțe la ideea că dorința de protejare a unui anumit stil de viață dovedește rasism și protofascism. În caz contrar, curentul antiimigrație va căpăta tot mai mult teren în Europa. Filosoful sloven pledează mai degrabă pentru o lărgire a orizonturilor: refugiații sunt prețul pe care-l plătim pentru economia globală. În lumea globalizată, produsele circulă liber, dar oamenii nu. Cu toate că marile migranții sunt o constantă în istoria umanității, principala cauză a acestora în istoria modernă o reprezintă expansiunile coloniale, crede Zizek. Înainte de colonizare, țările din lumea a treia erau în principal comunități locale autosuficiente și relativ izolate, însă ocupația colonială a distrus această formă de viață tradițională și a dat naștere la migrații pe scară largă, consideră Zizek, care adaugă că afluxul actual de migrație în Europa nu este o excepție.

Zizek crede că principala lecție de învățat este că umanitatea trebuie să fie pregătită să trăiască “în plan nomad”: schimbări la nivel local sau global ale climei ar putea duce la transformări fără precedent. Suveranitatea națională va trebui să fie redefinită în mod radical și vor trebui inventate noi niveluri de cooperare globală, crede Zizek.

În ce privește actuala criză a refugiaților, Zizek scrie că, în primul rând, Europa va trebui să-și reafirme angajamentul deplin de a-i ajuta pe refugiați, în condițiile în care, spune el, marile migrații sunt viitorul nostru, iar alternativa la angajament ar fi o nouă barbarie (ceea ce politologul american Samuel Huntington numea „ciocnirea civilizațiilor”).

În al doilea rând, ca o consecință necesară a acestui angajament, Europa trebuie să se reorganizeze și să impună norme și reguli clare. Refugiaților trebuie să li se garanteze securitatea, dar totodată să li se spună foarte clar că trebuie să accepte locul de reședință desemnat de autoritățile europene și să respecte legile și normele sociale ale statelor europene: toleranță zero față de violența religioasă, de gen sau rasială, indiferent din ce parte vine ea, neacceptarea impunerii propriului stil de viață sau al religiei etc. Practic, un set de reguli de acest gen ar privilegia în fond stilul occidental de viață, acesta fiind prețul plătit de refugiați pentru a se bucura de ospitalitatea europeană, crede Zizek.

În al treilea rând, scrie Zizek, trebuie inventat un nou tip de intervenții internaționale: intervenții militare și economice care să evite capcanele neocolonialiste. Cazurile Irakului, Siriei și Libiei dovedesc cum un mod incorect de intervenție (în Irak și Libia) sau lipsa unei intervenții (în Siria, unde, sub aparența non-intervenționismului, puteri externe, începând cu Rusia și terminând cu Arabia Saudită, sunt puternic implicate) duc toate într-un punct mort.

În al patrulea și ultimul rând, cea mai dificilă și cea mai importantă schimbare care trebuie să aibă loc are legătură cu aspectele economice care trebuie să anuleze condițiile ce generează refugiați. Adevărata cauză a afluxului de refugiați este chiar capitalismul global actual și jocurile sale geopolitice, conchide Zizek.

Emanuel Stan

NICIUN COMENTARIU