1.4 C
București
luni, 6 decembrie 2021 - 6:45
No menu items!

Parintele Calistrat – Cine este aproapele meu? Video

spot_img
„Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea ? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac!” (Luca 6, 33)
 
Să nu uităm nici cuvântul evanghelic – „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).
 
Cine îşi pune sufletul său pentru aproapele lui, – unuia ca acesta i se acoperă mulţime de păcate.
 
Când iubeşti cu adevărat şi ai dragoste nefăţarnică, Duhul Sfânt te scuteşte de osteneli inutile şi de jertfe sterile lipsite de roadă: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13); „Jertfa lui Dumnezeu-duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).
 
Omul iubitor de Dumnezeu atribuie Creatorului toate darurile şi mulţumeşte Lui Dumnezeu; nu este mărunt la cuget şi nu caută în aproapele său pretext de justificare a insatisfacţiilor şi nerealizărilor personale.
„Credinţa fără fapte este moartă!” (Iacov 2, 20); iar omul se cunoaşte după fapte precum pomul se cunoaşte după roade.
 
Un învăţător de lege a întrebat: „şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29) Dar Legea spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău (aşa cum te iubeşti) pe tine însuţi” (Luca 10, 27); cu alte cuvinte, dacă ne iubim pe noi înşine în aşa fel încât să ne dorim mântuirea, atunci modelăm inima spre dorinţa iubirii curate de aproapele, indiferent cine ar fi acesta: „un om oarecare a căzut între tâlhari” (Luca 10, 30).
 
De aceea, problema aproapelui la ortodocşi este un subiect delicat din punct de vedere sufletesc ca şi al manifestării social-morale, spirituale în societate. Ura nu stă la baza preceptului iubirii; nu poţi iubi urând, nu poţi iubi zavistuind, nu poţi iubi denigrând, nu poţi iubi făcând rău altora, nu poţi iubi răpind pacea şi liniştea semenilor tăi din egoism sau din incapacitatea de a înţelege că darurile sunt împărţite.
 
Oamenii geniali sau talentaţi sunt străbătuţi de darul Sfântului Duh, sunt vase alese ale harului dumnezeiesc, primitori ai harismelor: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3, 8 ). Nu poţi iubi neînţelegând raţiunea dintre frumos şi urât, sau deosebirea dintre înţelept şi neînţelept, nu poţi urî numai pentru simplul fapt că un altul este mai plin de iubirea Lui Dumnezeu şi de harisma rugăciunii, a smereniei ori-de ce nu? – a succesului, a comunicării, a discernerii, a cumpătării, a înţelegerii şi priceperii în dialogul comuniunii cu Dumnezeu.