- Sorin Roșca Stănescu
Ceea ce era de așteptat, bine ticluit și bine programat de către factorul intern și factorul extern, s-a întâmplat. La capătul unei campanii electorale practic inexistente, Klaus Iohannis s-a clasat detașat pe locul I. Plasându-și favorita pentru finala ce urmează să aibă loc peste două săptămâni pe locul secund. Din nou, se poate pune întrebarea ce va fi următorii cinci ani acest Klaus Iohannis. Președinte al României, guvernator al României sau un simplu vasal? Și voi încerca să răspund.
Eminentul analist economic Ilie Șerbănescu a făcut în ziua alegerilor o afirmație șocantă în platoul unui televiziuni de știri. Spre deosebire de mine, domnia sa a declarat că nu votează. Iar motivul invocat este absolut inedit. Nu a găsit niciun candidat care să se angajeze ca, în eventualitatea în care câștigă alegerile, să solicite până când îi va fi recunoscut statutul de guvernator al României. Adică de persoană care este animată nu de dorința de a răspunde nevoilor și solicitărilor cetățenilor, ci comenzilor venite din direcția celor care au colonizat România, preluându-i cea mai mare parte a resurselor, a forței de muncă, a sistemului bancar și industrial a infrastructurii și a serviciilor. Am fost cu atât mai suprins de această afirmație cu cât, în urmă cu două săptămâni, eu însumi am susținut că adevăratul statut al lui Klaus Iohannis, statut concretizat prin comportamentul său, este cel de guvernator. Pretizând faptul că, în competiția dintre marile puteri, Germania a învins pe toate fronturile, reușind în ceea ce privește România să surclaseze chiar și Statele Unite. Dar între timp m-am lămurit că am greșit. Și într-un fel greșește și analistul Ilie Șerbănescu.
Acesta a fost silit de propriile lui argumente să recunoască faptul că niciunul dintre statele care domină într-o manieră neo-colonială România, în frunte cu Germania, nu este dispus să își asume și răspunderea și se rezumă exclusiv la obținerea de foloase. Castanele din foc de fiecare dată sunt scoase de cei care în fapt sunt guvernatori, executând ad litteram tot ce li se cere de afară, dar constituțional și legal beneficiază de statutul de președinți aleși. Așa este mult mai comod pentru colonialiști. Și mai „politically correct”. Eu însă, treptat, gândindu-mă mult la maniera și mecanismul prin care România a fost transformată într-un pașalâc modern, conform acestui secol, conform relațiilor internaționale cărora ne conformăm, am ajuns la concluzia că totuși termenul de guvernator aplicat lui Klaus Iohannis este impropriu. În acest sens mi-a atras atenția și doctor Radu Golban, analist economic și politic român cu cetățenie germană trăitor în Elveția. Într-o scurtă discuție telefonică, el mi-a demonstrat că Germania nu ar putea admite niciodată că dispune de o colonie, cu atât mai mult cu cât aceasta se află în Europa. Este un efect al istoriei. Germania a declanșat două războaie mondiale din dorința de a egala celelalte mari puteri și de a deține prin agresiune un statut colonial. Nu a reușit și s-a lecuit. În sensul că nu mai acceptă să facă vizibil acest obiectiv și că dorește mai degrabă să-l atingă prin alte mijloace. Disimulate și rafinate. Prin urmare să-și impună protejatul la cârma unui stat captiv cum e România, să o facă prin mijoace oculte, invizibile publicului larg, și să-și atingă obiectivele economice, financiare și geopolitice prin intermediul acestuia, creând chiar imaginea unui personaj care ar răspunde unui interes național. Este culmea perversității politice. Să pui mâna pe toate resursele unui stat, să-l dirijezi în ce direcție vrei, lăsând impresia că de fapt aceasta e dorința poporului. Iar întreaga operație să se desfășoare sub sloganul integrării europene. Și al normalității. Și ca la alba-neagra să faci în așa fel încât victima, în cazul nostru cetățeanul român, să nu bage de seamă cât de machiavelică este această integrare europeană, în contextul în care numai noi ne cedăm resursele altora sub aparența că le punem la comun, în timp ce nici Germania, nici vreo altă putere europeană nu renunță în favoarea binelui comun la propriile resurse.
Prin urmare ștampila de guvernator al României, pe care eu încerc să i-o pun pe frunte lui Klaus Iohannis, nu se potrivește. Este pe de-o parte un termen prea pretențios, iar pe de altă parte cu totul și cu totul de neacceptat pentru Berlin care, cum spuneam, refuză și va refuza cu obstinație să recunoască acest lucru. Așa că am făcut recurs la istorie. Și am găsit un termen mult mai simplu. Cel de vasal. Vasalitatea presupune existența unui lider cum se spune pământean. Adică un om provenit din statul țintă. Acesta își asumă conducerea sub un protectorat. În cazul nostru, al Germaniei. El face toate eforturile pentru a lăsa impresia că a ajuns în fruntea bucatelor în baza meritelor proprii și răspunzând nevoilor cetățenilor care compun statul respectiv. Și ascunzând din răsputeri faptul că s-a închinat nu în fața propriului popor, ci în fața unei puteri străine. Că de fapt este din capul locului vasalul acesteia. Că prioritate absolută o au solicitările unui centru de comandă plasat în afara statutui. Acesta la rândul său beneficiază în schimbul loialității, de protecție.
Acest timbru de vasal pus pe fruntea lui Klaus Iohannis mai prezintă un avantaj. Într-o ordine ierarhică, devine de înțeles de ce șeful puterii executive, acesta fiind conform Constituției României primul-ministru, își cedează atributele președintelui vasal, beneficiind astfel la rândul său de protecție. Dar transformându-se astfel într-un simplu valet.
Klaus Iohannis este vasalul Germaniei și face tot ce poate pentru a răspunde comenzilor de la Berlin. Dar, pentru a reuși, trebuie să acapareze întreaga putere. Cea executivă. Gol marcat. Puterea judecătorească. Gol marcat. Dar și puterea legislativă. Din această perspectivă, are nevoie fie de anticipate, fie de puțintică răbdare până în toamna anului următor, când vor avea loc alegeri parlamentare la termen. Și mai există desigur încă două puteri extraconstituționale care trebuie deținute de vasal. O putere financiară, care va fi și ea asigurată utilizând pârghiile executivului, și o putere mediatică, pe cale de a se înfăptui, în condițiile în care presa își pierde treptat independența, începând cu independența economică.
Toată această construcție bine lucrată este pe cale de a fi desăvârșită. Etapele, culmea, au fost anunțate public chiar de către Klaus Iohannis. Dărâmarea Guvernului Dăncilă. Instalarea Guvernului Orban. Câștigarea detașată a primei runde prezidențiale, în condițiile în care a reușit să-și aleagă până și contracandidatul. Urmează câștigarea detașată pentru mai multă legitimitate a celei de-a doua runde. Cu un procent de peste 60% anunțat de Ludovic Orban. Și apoi alegerile înainte de termen sau legisativele la termen. Pentru adjudecarea Parlamentului. Între timp, mașinăria factorului intern, aflat la discreția factorului extern, lucrează din plin, iar tandemul vasal-valet și-a suflecat și el mânecile.
Pentru ca opinia publică, mai ales cea internă, să nu bage de seamă ce se întâmplă, este preconizată o uriașă operațiune de aburire. O infernală mașină de zgomote. Ea va consta în declanșarea jihadului în toate partidele politice, minus PNL și UDMR. Experimentul reușit cu ALDE și cu Pro România se va generaliza. Vine un jihad inevitabil în PSD. Vine alt jihad la fel de specaculos în USR, după ce Barna, îngenuncheat aparent de valul de dezvăluiri, a fost scos din jocul prezidențialelor, pentru ca USR să se poată pleca în fața vasalului și să i se supună valetului.
Ar fi un spectacol pe cinste. Dacă l-am putea urmări din tribune. Dacă nu am fi noi înșine obiectul experimentului. Dar de ce se întâmplă doar cu România? De ce nu și cu celelate state din Europa Centrală și de Est? Cu un alt prilej, voi încerca un răspuns la această grea întrebare.
