6.6 C
București
joi, 28 octombrie 2021 - 3:57

Interesul strategic din politica fiscală

spot_img

Vlad Barleanu

  • Vlad Bârleanu

    Încercați să vă imaginați bugetul de stat ca pe un buget personal – știți ce sume brute încasați, ce sumă netă vă rămâne ca urmare a impozitării, cât și cum trebuie să cheltuiți.

Statul român, prin puterile executivă și judecătorească, a început o ofensivă cu toate forțele împotriva evaziunii fiscale și a corupției din contractele publice, adică pe direcțiile 1) și 3), conform analogiei.

Mediul de afaceri și, în mai mică măsură, câțiva politicieni atrag însă atenția că este necesară o acțiune concretă pe pasul al doilea, atacând problema metodelor de optimizare fiscală de tipul prețurilor de transfer sau a legislației pentru holdinguri.

Prețurile de transfer reprezintă metoda prin care companiile multinaționale își reduc baza impozabilă, prin achiziții intra-grup. Astfel, profiturile sunt exportate către filialele din țara unde se află sediul central sau în rezidențe de tip paradis fiscal, folosindu-se tranzacții greu de controlat sau evaluat, cum ar fi taxe de franciză, servicii de marketing sau consultanță.

Aceasta nu este doar o problemă a României, însă alte state occidentale au început să oprească agresiv aceste metode – vezi scandalul Marea Britanie vs. Starbucks sau Luxleaks.

Astfel, guvernul ar trebui să se asigure că rămâne cu mai mulți bani după ce companiile își declară profiturile, nu doar că firmele consemnează venituri mai mari, dar profituri constante sau în scădere.

Creșterea veniturilor companiilor, printr-un grad superior de fiscalizare, duce la creșterea PIB. Dar creșterea veniturilor nu poate apărea decât printr-un comportament fiscal corect în pasul al doilea. De aici apare și una dintre cele mai mari probleme ale sistemului din România – gradul de colectare fiscală este de 30-32% din PIB, una dintre cele mai mici valori din UE.

Patronii români se plâng de existența unui dublu standard, în domeniul fiscalității, care dăunează grav capitalului autohton. În timp ce multinaționalele au posibilitatea să realizeze prețuri de transfer, companiile din România nu au posibilitatea să beneficieze de o lege a holdingului, care să le permită consolidarea fiscală intragrup. Două proiecte de lege în acest sens zac la Camera Deputaților, fără ca inițiatorii să le modifice în sensul observațiilor primite de la Guvern.

Și astfel ajungem la alt punct sensibil – defavorizarea capitalului românesc în fața capitalului străin tocmai prin măsuri administrative ale statului român, care au la bază acțiuni de lobby sau naivitatea sau trădarea unor funcționari.

De aici, încep suspiciunile conform cărora și actul de justiție s-a încadrat în aceeași paradigmă. Vă este cunoscută întrebarea: de ce nu se găsesc corupți și printre oamenii de afaceri străini?

Într-un climat foarte precar de securitate regională și pe fondul renașterii unei forme de naționalism economic în toată Europa, domenii cu o valoare strategică evidentă sunt în mâna capitalurilor străine: energie, bănci, retail, alimentar, medicamente etc.

Nu este cazul unor măsuri isteric-naționaliste sau anti-occidentale, de tipul celor luate de Ungaria. Dar poate este cazul ca reprezentanții statului român să-și pună întrebarea dacă este sustenabil ca două treimi din exporturile României să fie realizate de firme cu capital străin, ca aportul principal al economiei românești la lanțurile de producție din UE să fie forța de muncă ieftină și materiile prime sau să nu existe companii cu capital autohton cu statut de lideri măcar în regiune.

Ministrul transporturilor Ioan Rus a propus recent o astfel de abordare, cu o legătură între strategia economică și politica judiciară, prin prisma contextului – un discurs la MAI: ”Realitatea spune așa: astăzi, din 5 mld. de euro, să spunem, licitați în România, marea majoritate a lor sunt câștigați de firme străine. Întreb: este o vulnerabilitate la siguranța națională? Este! Vin bani europeni, îi mirosim și pleacă înapoi. Polonia are în acest moment șapte sau opt firme de nivel mondial, care îi concurează pe americani în SUA sau pe japonezi în Japonia. Noi nu avem niciuna. Este o vulnerabilitate la adresa siguranței naționale? Eu zic că este. Un stat puternic nu este un stat care are instituții de forță puternice, ci care are o economie puternică, care se dezvoltă într-un ritm rapid”.

Astfel de semnale sunt greu de auzit și de digerat în zgomotul generalizat de cătușe și propagandă politică dinspre toate taberele. Probabil că soluția este intrarea într-o rutină, în care magistrații, Guvernul/ANAF și puterea legislativă să lucreze în mod rațional și eficient pentru atingerea celor două obiective legate de siguranța națională – reducerea corupției și creșterea sustenabilă a economiei.