4.9 C
București
joi, 2 decembrie 2021 - 23:50
No menu items!

Graba strica treaba

spot_img

SR Stanescu

  • Sorin Roşca Stănescu

Victor Ponta s-a grăbit. Alegând să transmită opiniei publice mesajul că a decis să candideze la prezidenţiale, el şi-a asumat un risc major. A făcut-o din două motive. Pentru a nu mai lasa loc şi în continuare unor speculaţii, prin vehicularea altor nume de candidaţi ai stângii, gen Mircea Geoana, Sorin Oprescu sau Călin Popescu Tăriceanu şi pentru a-şi mobiliza mai bine electoratul pentru examenul europarlamentarelor. Cântăresc mai greu aceste avantaje decât efectele negative ale unui anunţ puţin prea grăbit?

Este limpede că, foarte mult timp, duplicitatea preşedintelui PSD nu mai putea să producă efecte pozitive. Orice raţionament bazat pe politica reală şi nu pe politica imaginară ne duce la concluzia că, în mod obligatoriu, pe Constituţia în vigoare PSD trebuie să participe la alegerile prezidenţiale şi nu oricum, ci, respectând tradiţia de fier a acestui partid, prin chiar preşedintele său. Dispariţia USL, care nu va mai putea fi reincarnata nicicum, nu i-a mai permis lui Victor Ponta să acţioneze în dublu sens. Respectiv să-şi construiască cu toată atenţia un profil de prezidenţiabil atât în plan intern, cât şi în plan extern şi, în acelaşi timp, să lase impresia că cea mai importantă funcţie în stat este rezervată pentru altcineva. Ruptura dintre el şi Crin Antonescu i-a redus substanţial marjă de manevră. Odată cu dispariţia USL, singurul mesaj care i-ar fi putut aduce beneficii ulterioare în plan electoral era ideea că nouă alianţă, USD, să îl susţină la alegerile prezidenţiale pe Călin Popescu Tăriceanu.

Mă grăbesc să precizez că orice altă ipoteză de lucru i-ar fi adus lui Victor Ponta mai mult necazuri decât avantaje. De pildă, dacă l-ar fi împins la înaintare pe Mircea Geoana, i-ar fi ridicat fostului său adversar mult prea mult mingea la fileu, transformându-l într-un al doilea centru intern de putere şi într-un succesor al său atât în eventualitatea în care Ponta elibera conducerea partidului după câştigarea prezidenţialelor, cât şi în ipoteza, mai probabilă, a pierderii alegerilor, urmată de pierderea funcţiei de şef al PSD. Nici Oprescu nu ar fi fost o soluţie, din simplul motiv că promovarea unui independent ar fi putut descuraja sau descumpăni electoratul PSD.

Formula ceva mai fericită, vehiculata un timp, potrivit căreia USL s-ar putea reface după europarlamentare, iar Tăriceanu ar putea fi susţinut pentru candidatura la prezidenţiale, nu mai rezista nici ea. Pentru că, până una alta, în jurul lui Călin Popescu Tăriceanu, contrar speranţelor, nu s-a strâns acel nucleu dur de liberali care ar putea răsucii în jurul axei sale întregul partid, schimbându-i preşedintele şi readucându-l în alianţă cu PSD. Neexistând niciun fel de semnale cât de cât concludente în acest sens, Victor Ponta a decis să nu mai aştepte rezultatul de la europarlamentare şi să renunţe şi la această ultimă stratagemă, de promovare la prezidenţiale a lui Tăriceanu.

Şi, în consecinţă, Victor Ponta a simţit nevoia să iasă din ambiguitate. Şi să transmită, de undeva din provincie, mesajul că va încerca să devină cel mai tânăr preşedinte din istoria României. După ce a fost şi este încă cel mai tânăr prim-ministru.

Beneficiul imediat este că activul PSD şi apoi electoratul se vor mobiliza într-o manieră fără precedent, pentru maximalizarea rezultatelor la europarlamentare. Ele vor fi un test important pentru prezidenţiale, dar şi un instrument extrem de eficace pentru a induce în opinia publică credinţă şi speranţa unei reuşite şi unei reveniri a social-democraţilor la cea mai înaltă funcţie în stat.

Pe de altă parte, ieşirea din îndelungata să ambuguitate îl vulnerabilizează pe Victor Ponta. Nu numai lupa este pusă pe el mult mai atent de către toţi analiştii interni şi extereni, ci şi gurile de tun. Din acest moment, fiecare gest al lui Victor Ponta va fi cântărit şi din perspectiva prezidenţialului, iar toate loviturile aplicate de adversarii politici ai PSD se vor concentra aproape exclusiv asupra persoanei sale. Iar inamicii lui Victor Ponta sunt redutabili. Primul este Crin Antonescu, al cărui discurs devine pe zi ce trece mai tăios. Următorul este Traian Băsescu. Care, deşi încearcă să alerge pe acelaşi culoar cu Crin Antonescu, pentru a deveni liderul de facto al opoziţiei, este obligat să se întoarcă cumva din drum şi să-şi concentreze energiile împotriva lui Ponta. Pe care îl ameninţa, din ce în ce mai insistent, cu puşcăria. În spatele celor doi politicieni se încolonează sute de analişti, de personalităţi, mai mult sau mai puţin prezente în media românească.

Războiul pentru Victor Ponta poate deveni inegal. Chiar dacă, în acest moment, partidul şi el însuşi ating cote ameţitoare de credibilitate. Sau tocmai de aceea. Până la alegerile prezidenţiale, există un interval de istorie scurtă, dar extrem de concentrată a României. În următoarele luni, cetăţenii vor cântări extrem de exigent fiecare măsură guvernamentală. Şi se vor căuta cu mai multă grijă în buzunare. Spre toamna, nu este deloc exclusă o prăbuşire dramatică a speranţei în Guvern şi, în consecinţă, a credibilităţii premierului şi a forţei electorale a PSD. Cred că, dacă luăm în calcul primejdiile care îl pândesc pe Ponta, afirmaţia că grabă strica treaba este corectă.