Gândul cel bun şi gândul cel rău

Potrivit sfintelor învăţături ale Filocaliei, gândurile sunt mişcări ale minţii. Sfânta Scriptură mărturiseşte faptul că omul a fost zidit personal de către Dumnezeu Însuşi: „Mâinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmul 118, 73) – adică Fiul şi Duhul Sfânt, mâinile Tatălui. A suflat apoi asupra lui suflare de viaţă, suflet viu, şi l-a aşezat ca rege al întregii zidiri văzute. Sufletul omului este scânteia dumnezeiască prin care omul se înalţă la o înaltă alcătuire cerească, adică îl ridică în sfera îngerească. Prin sufletul său de origine divină, unit prin actul creaţiei însuşi cu trupul său, omul este – în viziunea Sfinţilor Părinţi – un „microcosmos”, un mic univers alcătuit deopotrivă din văzut şi nevăzut. Purtând chipul şi pecetea Creatorului, sufletul este raţional şi cuvântător, fiind chemat prin puterea de a comunica la marea taină a comuniunii. Prin aceasta a reuşit omul să stea la sfat cu Dumnezeu, bucurându-se în tihnă de frumuseţea Edenului. Odihna Raiului era odihna Duhului Sfânt, era comuniunea cu Dumnezeu. Această comuniune n-a durat veşnic pentru că, din propria sa voinţă liberă, omul – Adam a urmat părerii proprii şi s-a confesat demonului, şarpelui din Rai, descoperindu-i cele despre povaţa divină legată de cei doi pomi – pomul vieţii şi pomul cunoştinţei binelui şi răului. De aici a rezultat şi înălţarea minţii spre piscul mândriei de a fi ca Dumnezeu, după sugestia vicleană – „veţi fi ca Dumnezeu !”. Şi Adam şi Eva au fost izgoniţi din Rai. Din acel moment şi până în prezent, căzut în constrângerile timpului şi spaţiului, omul s-a văzut nevoit să îşi folosească în mod cuvenit puterea de judecată şi imaginaţia. Prin răscumpărarea adusă de Jertfa Lui Hristos pe Cruce şi prin Înviere, mintea omului s-a eliberat de spectrul morţii veşnice izbăvindu-se de blestemul căderii adamice, dobândind posibilitatea unirii cu Iisus Hristos prin veşnica, inegalabila taină a rugăciunii. Viaţa de rugăciune a Bisericii cunoaşte atât Sfinte Taine cât şi ierurgii – cum le putem găsi în cărţile de cult; însă, fără nici o îndoială, totul ţine de Taina de negrăit a prezenţei şi lucrării Lui Dumnezeu în lume. Toate aceste taine – inexplicabile minţii omeneşti – petrecute în şi săvârşite prin sfânta rugăciune, sunt de fapt convorbirea minţii cu Dumnezeu. Este singura punte sigură ce realizează şi păstrează legătura sufletului cu Dumnezeu şi vine direct de la Dumnezeu prin Harul Duhului Sfânt. O taină ca aceasta se săvârşeşte în lăuntrul inimii omului, în partea sa cea mai înaltă şi cea mai adâncă totodată, numită de Sfinţii Părinţi „minte”: „În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doreşte sufletul meu pe Tine, Dumnezeule. ” (Psalmul 41, 1)

Dar aici puterea de a gândi, cugetul omului, poate fi o armă deopotrivă de apărare cât şi de primejduire. Spre exemplu, rugăciunea gânditoare este cea care se face fără a fi nici rostită, nici cântată, ci doar pronunţată în minte, în gând. Numai că, pe această treaptă, satana, duhul viclean ispititor, caută să încurce gândurile şi să tulbure prin înşelare starea duhovnicească a teologhisirii, aşa cum ni se arată de către Sfântul Simeon Noul Teolog în volumul al optulea al „Filocaliei”. Dar gândurile pot frământa sufletul într-o asemenea măsură, încât îl împing la distrugere. Cei mai mulţi dintre noi avem gânduri rele: de ură, de invidie, de răutate, de mândrie – şi multe altele asemenea acestora care pot duce la deznădejde şi sinucidere. De aceea Sfinţii Părinţi ne învaţă şi ne povăţuiesc stăruitor să mărturisim toate gândurile noastre cât mai des şi cât mai curat, pentru a împiedica transformarea lor în patimi şi fapte grave distrugătoare de suflet. Gândul bun este gândul convertit în rugăciune de Duhul Sfânt, cu scopul de a se putea finaliza în faptă bună. Un gând bun te apropie de Dumnezeu; un gând curat te duce la liniştea sufletească, te ajută să ierţi mai uşor celor ce îţi greşesc, te apropie mai mult de Sfinţii Lui Dumnezeu pe drumul vieţii, te readuce pe calea mântuirii, te întăreşte în credinţă. Un gând bun îţi dă curaj în suferinţă, în înfruntarea bolilor şi a necazurilor. Aici harul Duhului Sfânt confirmă că „Împărăţia Lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21). În gândul cel bun găsim toată dragostea Lui Dumnezeu şi nădejdea de mântuire: „Fiţi desăvârşiţi precum Tatăl vostru Cel din ceruri desăvârşit este !” (Matei 5, 48).

Spre deosebire de gândul bun, gândul cel rău desparte pe om de Dumnezeu şi îl afundă în muncile iadului. Gândul cel rău adoarme conştiinţa, iar conştiinţa adormită naşte monştri ! De aceea gândul bun plin de puterea rugăciunii odihneşte pe Dumnezeu în noi, iar noi ne odihnim în Dumnezeu mistic şi liturgic în Euharistie – plenitudinea iubirii dumnezeieşti!

Gândul rău caută permanent să distrugă binele suprem – iubirea divină, să dezechilibreze cosmosul inimii şi minţii pentru ca în loc de lucrări bune, curate şi înalte, să aducă tulburare, întunecare, depărtare de Dumnezeu şi, în cele din urmă, necredinţa, păgânătatea, disperarea până la sinucidere. Altfel spus, prin gândul rău, mai întâi gustăm moartea sufletului mai înainte de moartea trupului. Tot Scriptura spune: „Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea. ” (Marcu 10, 15); şi iarăşi: „Urechi au şi nu aud, ochi au şi nu văd” (Matei 13, 15) – este vorba despre noaptea pe care o aduc în suflet păcatul şi întunericul gândurilor rele. Scris este: „Luminătorul trupului este ochiul tău. Când ochiul tău este curat, atunci tot trupul tău e luminat; dar când ochiul tău e rău, atunci şi trupul tău e întunecat.” (Luca 11, 34), iar Psalmistul David strigă: „Scoate din temniţă sufletul meu ca să se mărturisească Numelui Tău !”(Psalmi 141, 7)

Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui şi toate acestea se vor adăuga vouă” (Matei 6, 33)

NICIUN COMENTARIU