Duhul Sfânt şi cum îl putem pierde

„Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; Cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute.” (In. 20, 22-23)

Iisus Hristos, trecând prin Tabor, a dat ucenicilor Săi posibilitatea să cunoască puterea de dincolo de vederea pământească „arătându-le lor slava Sa pe cât li se putea” (Troparul Schimbării la Faţă). Cu alte cuvinte, ca drept dovadă că ochii de ţărână nu pot să privească dumnezeirea strălucind, cei trei apostoli au căzut cu faţa la pământ.

Lumina taborică, cea mai presus de fire, este emanaţie a dragostei Duhului Sfânt pentru umanitate. Dorinţa de izbăvire şi mântuire vine de la Duhul Sfânt. Până şi pe Golgota, – unde duşmanii Sfintei Cruci au crezut că pecetluind mormântul şi punând străji vor ascunde puterea Celui fără-de-început, Duhul Sfânt a rânduit ca viaţa să răsară din mormânt. Martorii pământeşti ai Învierii au fost miraţi atunci când cerul a rânduit îngeri, ca vestitori ai „acestui lucru nou sub soare” (Eccl. 1, 9), şi s-au uimit auzindu-i: „De ce căutaţi pe Cel viu între cei morţi?” (Mt. 24, 5). Ei au dus vestea mai departe: „nişte femei de ale noastre au văzut arătare de îngeri, care le-au spus că El este viu.” (Lc. 24, 23).

Această lumină a Învierii a dăruit lumii o Biserică a iubirii, a harului, a iertării şi dezlegării. Dacă privim la tot ce înfăptuim în slujbele Bisericii, ca ierurgii şi cele Şapte Sfinte Taine, în toate este Mângâietorul, Duhul Sfânt. Fără Duhul Sfânt, credinţa nu ar fi lucrătoare. În apa Botezului invocăm  Duhul Sfânt: „Tu însuti dar, Iubitorule de oameni, Împărate, vino şi acum, cu pogorârea Sfântului Tău Duh, şi sfinţeşte apa aceasta” (Slujba Sfântului Botez). Tot Duhul Sfânt este pecetea lucrătoare în Sfântul şi Marele Mir la Taina Mirungerii creştine, şi aceasta în chip văzut: „pecetea harului Duhului Sfânt”. Acelaşi Duh Sfânt este în Epicleza Euharistică la Sfânta Liturghie: „Doamne, Cel ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al treilea, Apostolilor Tăi, pe Acela, Bunule, Nu-L lua de la noi…”.  În Sfânta Taină a Mărturisirii, Duhul Sfânt iartă păcatele prin pocăinţă: „te iert şi te dezleg cu puterea ce-mi este dată (de la Duhul Sfânt), în Numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. „În Taina Sfântului Maslu, prin puterea Duhului Sfânt sfinţim untdelemnul pentru a dezlega şi tămădui bolile sufleteşti şi trupeşti. Duhul Sfânt vine în Taina Preoţiei şi lucrează prin clerici la „punerea mâinilor” (Fapte 8, 18) În toate cele şapte Taine, Biserica este un izvor nesecat de dăruire a Duhului Sfânt, prin tot ce primim, sfinţim şi binecuvântăm: „Ale Tale dintru ale Tale, Ţie Ţi-aducem de toate şi pentru toate”.

Trebuie dar să ştim în mod simplu şi categoric că şi creştinului de rând, omului simplu, îi este asigurată dobândirea Duhului Sfânt prin puterea de rugăciune care ne este nouă la îndemână pentru unirea şi convorbirea cu Dumnezeu, „mărturisi-mă-voi Domnului” (Eccl. 51, 1). Rugăciunea este un dar al Duhului Sfânt, „Neîncetat vă rugaţi” (I Tes. 5, 17). Nu poţi iubi rugăciunea şi să fi lipsit de Duhul Sfânt, asemenea cum nu poţi iubi pe Duhul Sfânt fără rugăciune. Aceasta este măsura cea mai simplă de a cunoaşte pe creştinii iubitori ai Duhului Sfânt, care ard de dorul rugăciunii, nu pot fără ea şi trăiesc asemenea psalmistului: „râvna casei Tale mă mistuie” (Ps. 68, 11). Rugăciunea este măsura împlinirii versului din psalmi: „fie Doamne mila Ta spre noi, precum am nădăjduit şi noi întru Tine” (Ps. 32, 21). Rugăciunea înseamnă viaţă, adică Duhul Sfânt Care este viaţă, viaţă veşnică.

„Dar Eu vă spun adevărul: Vă este de folos ca să mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce, Mângâietorul nu va veni la voi, iar dacă Mă voi duce, Îl voi trimite la voi” (In. 16, 7) ca să nu rămâneţi orfani, „Acela vă va învăţa toate şi vă va aduce aminte despre toate cele ce v-am spus Eu”(In. 14, 26).

De aceea, văzând atâtea mijloace  la îndemână de a-L dobândi, acum vom putea înţelege că pierderea Duhului Sfânt se înfăptuieşte prin trei mari uriaşi: uitarea, lenea şi nepăsarea sau amânarea în rugăciune, ne spun dumnezeieştii Sfinţi Părinţi ai Bisericii. Mai în detaliu căile de pierdere a Duhului Sfânt sunt: mintea necurată, adică cugetătoare de lucruri rele prin imaginaţie şi raţiune; trupul necurat, prin pofte şi patimi de orice fel; şi sufletul necurat, lipsit de lucrarea Tainelor, mai ales de pocăinţă şi Euharistie, care cresc pe om în Duhul Sfânt.

„Duhul să nu-L stingeţi” (I Tes. 5, 19), „să umblăm în lumină, cât avem Lumina” (I In. 1, 7) altfel timpul trece şi trupul nostru se face sălaş al patimilor şi cum spun scrierile filocalice „cuibul dracilor”.

Pierzând legătura cu Creatorul şi lipsiţi de Duhul Sfânt ajungem pe nesimţite sub puterea celui rău şi în consecinţă toate relele se abat asupra noastră, inclusiv relele deciziilor minţii proprii întunecate. Noi dăm vina pe diavolul pentru acestea, dar nu este el cu adevărat vinovat pentru deciziile noastre. La judecata Lui Hristos vom fi pedepsiţi şi pentru faptul că l-am acuzat pe nedrept pentru nepăsarea noastră, necazurile şi lenea noastră în rugăciune.

„Cercetaţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu” (I In. 4, 1), că mulţi „sunt cei ce se luptă cu noi de înălţime” (I Cor. 2, 8) Rugăciunea este singura armă de temut  împotriva demonilor, alături de însemnarea cu Sfânta Cruce „nebunie pentru cei ce pier, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, puterea Lui Dumnezeu” (I Cor. 1, 17).

 

NICIUN COMENTARIU