Despre Ignat

  • Andi Topală

Nu știu de ce mi-a venit acum în minte porcul de Crăciun, că l-am și regurgitat demult. Poate că, tocmai, este perioada în care îți iei „la revedere” de la porc, o perioadă în care ți-e greață numai când te gândești la el, ți-e deja silă când pronunți cuvântul „porc”.

Cred că și subconștientul meu funcționează în această perioadă, nu știu de ce și cum. Și-mi readuce în conștient și în actualitate porcul. Mâncarea, preparatele, tradiția, tăiatul. Adică Ignatul.

Știți cum e cu Ignatul. Tradițiile, obiceiurile, legendele, poveștile, vorbele de la țară. Trecem peste semnificația sărbătorii, adică a numelui. Se spune că porcul simte când i se apropie sfârșitul. Simte și începe să se agite, nu mai mănâncă sau mănâncă ce apucă. Și încearcă să se ascundă, să fugă, să rupă barierele care îl țin închis. Și începe să guițe. Și nimeni nu-l ascultă, nimeni nu-l bagă în seamă. Decât poate cel care îi taie jugulara.

Doar cel care îl sacrifică înțelege ce se întâmplă, mai ales că vede că are de-a face cu un porc uriaș. Iar omul cu șuriul în mână știe că are nevoie de ajutoare, care să țină în loc porcul. Dar dacă aceste ajutoare se tem și dau înapoi, cuțitarul are o problemă. S-ar putea să fie strivit de porcul gigant. Problema este că, până la urmă, toți vor muri de foame și nici caltaboș nu vor avea. Dacă își vor aduna puterile, îl vor birui. Și vor mânca toată iarna fel de fel de preparate. Vor avea carne la garniță, cârnați, piftie etc. Și porcul sacrificat îi va hrăni pe toți. Inclusiv la pomana lui.

Numai că sacrificatorului s-ar putea să i se facă rău de la atâta carne de porc. Chiar și blestemul râtanului se pare că-l ajunge, potrivit unor surse de la țară. Astfel că se retrage, stă la pat, bolește, dar nici că se mai apropie de vreun porc. Mai ales după ce a sacrificat foarte mulți la viața sa.

Cică tradiția spune ca sacrificatorul să fie un om curat, fără păcate. Poate că d-aia îl ajunge blestemul porcesc. Mie, unul, așa de pe margine, mi-a ajuns cât șorici am mâncat, de mi se face greață.

Tot vorbesc despre porc. Dar să știți că și scroafele sunt la fel. Mai ales cele din copac. Chiar, v-ați întrebat pentru ce a fost creată expresia „scroafa din copac”? Se spune că această sintagmă este atribuită persoanelor îngâmfate, înfumurate, parvenite, ajunse în poziții-cheie, foarte înalte, de unde pot lua decizii foarte importante. Și cum le dai jos? Căci ele guiță de acolo, de sus, fără să le poți atinge. Și tremură odată cu copacul. Pentru că știu ce le așteaptă în final. Frunzele cad de la tremurat, crengile care o susțin se rup și scroafa cade. Și chiar de cade pe un pat de paie, nu scapă. Sacrificatorul îi pune genunchiul pe grumaz și îi înfige șuriul în jugulară. Sunt scroafe care cad cu greu. Depinde de copac.

Oricum, petrecăreții rămân cu o senzație de greață de la atâta porc. Prea mult, prea gras, prea greu de digerat. E nevoie de Triferment pentru a trece cu ușurință festinul.

Ce să zic, la mulți ani.

NICIUN COMENTARIU