Definiţia unui stat trăsnit

SR Stanescu

  • Sorin Roşca Stănescu


Când o ţară este preponderent turistică, cele mai multe informaţii oficiale sau pe care le oferă presa şi, desigur, cele mai multe dezbateri şi comentarii se referă la această importantă industrie. Într-un alt stat, în care economia duduie, să spunem Germania, ponderea informaţiilor zilnice puse la dispoziţia cetăţenilor o reprezintă industria, comerţul, serviciile, sistemul bancar, bursă, exporturile şi importurile. Un stat care pune accentul pe industria florilor, dar şi pe transporturi navale, să dăm exemplul Olandei, de dimineaţă până seara va oferi, prin diverse canale, fapte şi polemici interesante pe aceste teme. Chiar şi atunci când sunt promovate cronici parlamentare. Şi aşa mai departe. Iar un stat în care predomina preocupările de natură penală va fi, de dimineaţă până seara, prezentat drept un teritoriu al mascaţilor. Şi al procurorilor. Cazul României.

Un caz, după parearea mea şi nu numai a mea, de-a dreptul trăsnit. De ce afirm acest lucru? Pentru că, în mentalul colectiv al unei populaţii, de o mare importanţă este ceea ce se dezbate zilnic în Agora. Agora în sens larg. În sensul unui stat modern. În care dezbaterea înseamnă întreg laboratorul deciziei politice, înseamnă reacţia şi stimulentul venite din direcţia societăţii civile, înseamnă întreg comportamentul tuturor instituţiilor în raport cu cetăţeanul, înseamnă televiziunile, agenţiile de ştiri, posturile de radio, presa scrisă şi tot universul oferit de internet în care, de dimineaţă până seara şi uneori şi noapte, sunt puse în discuţie marile teme ale naţiunii. În România, din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce s-au scurs ultimii zece ani, prevalează tematica de natură penală. Respectiv corupţia, combaterea corupţiei, spectacolul unor arestări şi percheziţii, cel mai adesea în direct, precum şi parcursul unor investigaţii făcute de procurori şi al unor procese de natură penală. Bomboană pe coliva este pusă la capătul celălalt al tunelului, prin radiografierea aproape sub microscop a vieţii şi isprăvilor de după gratii ale unor personaje publice. Până şi punerea, în cele din urmă, a acestora în libertate este tot un spectacol de natură penală.

Consecinţele la nivelul conştiinţei cetăţeanului, oricât de complexe ar fi, au o singură direcţie. Ce observă omul de rând? Că, timp de 24 de ani, asta numai sub un regim aşa-zis democratic, în România s-a vorbit necontenit despre corupţie. Şi nu fără temei. Întregi industrii aparţinând statului fie au dispărut cu desăvârşire, fie s-au topit sub diverse forme, inclusiv sub forma fierului vechi, în buzunarele unor concetăţeni. Fie au ajuns, tot pe cai necinstite, să fie deţinute de multinaţionale. Desigur, cineva ar trebui să plătească, iar acest fenomen ar trebui cumva stopat. Şi vedem într-adevăr numeroase personalităţi din lumea politică, din structurile statului şi din lumea afacerilor, uneori chiar din servicii, chemate să dea socoteală în fata procurorilor şi apoi a justiţiei după spectaculoase ridicări de la domiciliu sau de pe stradă de către neobosiţii şi omniprezenţii mascaţi. În cele din urmă însă, cetăţeanul se alege cu buză umflată. Pentru că, în ciuda uriaşului spectacol la care asista 24 de ore din 24, corupţia continuă. Ca şi procesul de dezindustrializare şi deznaţionalizare.

Ce mai poate observa cetăţeanul? Că rezulatul acestor zgomotoase şi violente acţiuni, chiar atunci când cei vizaţi pe drept sau la grămadă din motive politice sfârşesc în zeghe, nu este cel scontat. Nu se aduna mai mulţi bani la buget. Dimpotrivă. Şi nu trăiesc cetăţenii mai bine. Dimpotrivă.

În final, omul de rând rămâne nu numai cu buzunarele goale, nu numai dezamăgit de tot ceea ce vede şi aude în mod continuu, ci şi deprimat. Oare acesta este statul în care trăieşte el? Aceasta României penală este chiar România reală? Aceasta este moştenirea pe care urmează să o lase generaţiilor viitoare?

În plan extern, efectul este încă şi mai complex. Pe de-o parte, de vreme ce România însăşi se culpabilizează fără contenire, această ţară este arătată drept o democraţie de mâna a treia, drept un stat de drept eşuat şi drept o democraţie schimonosită. Pe de altă parte, ce poate fi mai convenabil pentru partenerii noştri euroatlantici, conştienţi în fiecare clipă că brânză e pe bani, decât ţinerea sub index a României şi menţinerea deci a unui ascendent politic asupra acestui stat. Care, în final, nu face decât să le ofere bune oportunităţi de afaceri altora. România este, din această perspectivă, un stat trăsnit.

Sorin Roşca Stănescu

 

 

 

Definiţia unui stat transit

 

 

Când o ţară este preponderent turistică, cele mai multe informaţii oficiale sau pe care le oferă presa şi, desigur, cele mai multe dezbateri şi comentarii se referă la această importantă industrie. Într-un alt stat, în care economia duduie, să spunem Germania, ponderea informaţiilor zilnice puse la dispoziţia cetăţenilor o reprezintă industria, comerţul, serviciile, sistemul bancar, bursă, exporturile şi importurile. Un stat care pune accentul pe industria florilor, dar şi pe transporturi navale, să dăm exemplul Olandei, de dimineaţă până seara va oferi, prin diverse canale, fapte şi polemici interesante pe aceste teme. Chiar şi atunci când sunt promovate cronici parlamentare. Şi aşa mai departe. Iar un stat în care predomina preocupările de natură penală va fi, de dimineaţă până seara, prezentat drept un teritoriu al mascaţilor. Şi al procurorilor. Cazul României.

 

Un caz, după parearea mea şi nu numai a mea, de-a dreptul trăsnit. De ce afirm acest lucru? Pentru că, în mentalul colectiv al unei populaţii, de o mare importanţă este ceea ce se dezbate zilnic în Agora. Agora în sens larg. În sensul unui stat modern. În care dezbaterea înseamnă întreg laboratorul deciziei politice, înseamnă reacţia şi stimulentul venite din direcţia societăţii civile, înseamnă întreg comportamentul tuturor instituţiilor în raport cu cetăţeanul, înseamnă televiziunile, agenţiile de ştiri, posturile de radio, presa scrisă şi tot universul oferit de internet în care, de dimineaţă până seara şi uneori şi noapte, sunt puse în discuţie marile teme ale naţiunii. În România, din ce în ce mai pregnant, pe măsură ce s-au scurs ultimii zece ani, prevalează tematica de natură penală. Respectiv corupţia, combaterea corupţiei, spectacolul unor arestări şi percheziţii, cel mai adesea în direct, precum şi parcursul unor investigaţii făcute de procurori şi al unor procese de natură penală. Bomboană pe coliva este pusă la capătul celălalt al tunelului, prin radiografierea aproape sub microscop a vieţii şi isprăvilor de după gratii ale unor personaje publice. Până şi punerea, în cele din urmă, a acestora în libertate este tot un spectacol de natură penală.

 

Consecinţele la nivelul conştiinţei cetăţeanului, oricât de complexe ar fi, au o singură direcţie. Ce observă omul de rând? Că, timp de 24 de ani, asta numai sub un regim aşa-zis democratic, în România s-a vorbit necontenit despre corupţie. Şi nu fără temei. Întregi industrii aparţinând statului fie au dispărut cu desăvârşire, fie s-au topit sub diverse forme, inclusiv sub forma fierului vechi, în buzunarele unor concetăţeni. Fie au ajuns, tot pe cai necinstite, să fie deţinute de multinaţionale. Desigur, cineva ar trebui să plătească, iar acest fenomen ar trebui cumva stopat. Şi vedem într-adevăr numeroase personalităţi din lumea politică, din structurile statului şi din lumea afacerilor, uneori chiar din servicii, chemate să dea socoteală în fata procurorilor şi apoi a justiţiei după spectaculoase ridicări de la domiciliu sau de pe stradă de către neobosiţii şi omniprezenţii mascaţi. În cele din urmă însă, cetăţeanul se alege cu buză umflată. Pentru că, în ciuda uriaşului spectacol la care asista 24 de ore din 24, corupţia continuă. Ca şi procesul de dezindustrializare şi deznaţionalizare.

 

Ce mai poate observa cetăţeanul? Că rezulatul acestor zgomotoase şi violente acţiuni, chiar atunci când cei vizaţi pe drept sau la grămadă din motive politice sfârşesc în zeghe, nu este cel scontat. Nu se aduna mai mulţi bani la buget. Dimpotrivă. Şi nu trăiesc cetăţenii mai bine. Dimpotrivă.

 

În final, omul de rând rămâne nu numai cu buzunarele goale, nu numai dezamăgit de tot ceea ce vede şi aude în mod continuu, ci şi deprimat. Oare acesta este statul în care trăieşte el? Aceasta României penală este chiar România reală? Aceasta este moştenirea pe care urmează să o lase generaţiilor viitoare?

 

În plan extern, efectul este încă şi mai complex. Pe de-o parte, de vreme ce România însăşi se culpabilizează fără contenire, această ţară este arătată drept o democraţie de mâna a treia, drept un stat de drept eşuat şi drept o democraţie schimonosită. Pe de altă parte, ce poate fi mai convenabil pentru partenerii noştri euroatlantici, conştienţi în fiecare clipă că brânză e pe bani, decât ţinerea sub index a României şi menţinerea deci a unui ascendent politic asupra acestui stat. Care, în final, nu face decât să le ofere bune oportunităţi de afaceri altora. România este, din această perspectivă, un stat trăsnit.

 

NICIUN COMENTARIU