Dacă mai iubim românii și România, să fim din nou ceea ce am mai fost!

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?” (Mihai Eminescu)

Orice împărăție care se dezbină în sine se pustiește, orice cetate sau casă care se dezbină în sine nu va dăinui” (Matei 12, 25).

1 Decembrie 2018 Sărbătoarea onomastică a ROMÂNIEI, la 100 de ani de victorii și suferințe.

Zice Domnul Hristos, …”ce amestec are întunericul cu lumina“…? Dar, întrebarea care ar trebui să fie pe buzele tuturor românilor, azi, la zi de sărbătoare, este aceasta: CARE ESTE LEGĂTURĂ DE SUFLET DINTRE VITEJII ȘI BRAVII EROI AI UNIRII ȘI UMBRELE BOIERILOR ZILEI, CARE ZI DE ZI, ÎMPING ROMÂNIA PAS CU PAS SPRE RUȘINE ȘI UMILINȚĂ INTERNAȚIONALĂ?

A cerși imagine politică la porțile străine ale puterilor Europei nu este un act de verticalitate și demnitate românească.

Independența României și a românilor nu a fost act de slugărnicie și compromis, a fost un act de vitejie, curaj, demnitate, spălat cu sânge până în glezna cailor și a cizmelor ostășești. Acest sânge românesc a curs din izvoare de viață veșnică, din inimi tinere de români ortodocși, care și-au dat viața pentru Cruce și pentru Țară. Oare ce este mai ușor astăzi? Să umplem lumea de vorbe moarte și discursuri sterile fără suflet, doar de fațadă? Ori să nu mai stăm să privim neputincioși și nepăsători pieirea țării? Ce este mai greu astăzi – să fii om, să fii român, să fii demn sau să fii politician?

Ostașii nu votau să fie eroi. Au murit pur și simplu pentru o cauză, pentru țara și pământul lor. Numirea lor ca eroi ai neamului s-a făcut numai prin scăldarea și spălarea umilinței pământului țării lor cu propriul sânge. Ni se pare astăzi că a fost atât de simplu în câmpurile de luptă, că razboiul este o simplă scenografie de film, departe de a înțelege sensul jertfei supreme ca erou.

Astăzi, eroii sunt mici și ieftini ca și faptele lor, ieri, eroii au fost mari, pentru că și faptele lor erau mari. Astăzi, din lipsă de discernere morală, intelectuală, spirituală și sufletească, nu mai suntem demni de “Cartea Vieții” lui Dumnezeu, sau de “Cartea Neamului” nostru, Istoria României, ne limităm la mărunțimea lucrurilor scrise în neînsemnata “carte a recordurilor”, unde nu cred că ne întrece cineva pe noi românii, la ură, denigrare, trădare, indolență, nepăsare, lene și bășcălie. Atât putem face pentru țară și neam, dar o facem bine.

Care este diferența valorică dintre uniformele de gală și gradele de generali ai zilei în raport cu hainele ostășesti ale Armatei române, care trece Prutul înot, să elibereze Basarabia și Bucovina, prin ploaie, frig, ger, flămândă și obosită, dar cu nădejdea izbânzii și a independenței în minte și în inimă ca o rugăciune a neamului românesc? Astăzi etalăm ținuta militară pe fotomodele, ieri am etalat eroismul, patriotismul și naționalismul românesc direct pe eroii plini de sânge, de răni și de zdrențe. “Acolo este țara mea și neamul meu cel românesc. Acolo eu să mor aș vrea, acolo vrea eu să trăiesc.” (vorba cântecului).

Dacă mai iubim românii și România, să ne trezim din somnul cel de moarte, din cenușa umilinței și neputinței, să fim din nou ceea ce am mai fost: un popor sub Crucea lui Hristos, harnic, viteaz, privind moartea în picioare, nu în genunchi! Citind toată istoria românilor vom descoperi sângele nobil și curat din care ne tragem, pe care Sfântul Apostol Andrei, cel întâi chemat, l-a amestecat în Liturghia lui Hristos, la peștera Dobrogei, amestecându-l cu Sângele lui Hristos, făcându-ne un popor Creștin și Ortodox.

La ceas centenar, să ne bucurăm de moștenirea care ne-a mai rămas de la strămoși, să o păstrăm cu demnitate românească și creștină, chiar dacă ar fi nevoie să plătim cu prețul vieții ca înaintașii noștri. “DEȘI PIERE STÂNCA ȘI NU MOARE VALUL, DULCE ROMÂNIE ASTA ȚI-O DORESC.” (Mihai Eminescu)

Părintele Calistrat, Mănăstirea Vladiceni, Iași. Anul 2018.

 

 

 

NICIUN COMENTARIU