Cine este aproapele meu?

Crucea Mântuitorului Iisus Hristos, Altarul Jertfei Supreme a creştinătăţii universale, a fost o cruce a iubirii, a dragostei prin care Dumnezeu S-a dăruit lumii spre sfântă mâncare şi sfântă băutură, Trup şi Sânge Dumnezeiesc: „Luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi; beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, Care pentru voi şi pentru mulţi se varsă!” (Marcu 14, 22).

Biruinţa asupra întunericului, a morţii, a răului, a diavolului, a fost biruinţă unică, supremă, desăvârşită – prin călcarea morţii atee (venită asupra lui Adam prin păcatul neascultării) cu o moarte a dragostei, a iubirii supreme. Astfel că  toţi cei ce cred în Iisus Hristos au nădejdea învierii şi a vieţii veşnice prin actualizarea  neîncetată (în Sfintele Altare) a Jertfei Lui Iisus întru Potirul euharistic: „Aceasta să faceţi spre pomenirea mea.” (Luca 22, 19) Numai că aceasta implică iubirea între oameni şi intercomunicarea lor în Numele Legii Lui Iisus, – iubirea.

Un învăţător de lege a întrebat: „şi cine este aproapele meu?” (Luca 10, 29) Dar Legea spune: „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău (aşa cum te iubeşti) pe tine însuţi” (Luca 10, 27); cu alte cuvinte, dacă ne iubim pe noi înşine în aşa fel încât să ne dorim mântuirea, atunci modelăm inima spre dorinţa iubirii curate de aproapele, indiferent cine ar fi acesta: „un om oarecare a căzut între tâlhari” (Luca 10, 30).

De aici deducem că „aproapele” este privit generic, nu are un nume propriu căruia să i se atribuie vreo valoare sufletească aparte, care să-l urce sau să-l coboare pe scara valorilor; este un simplu om – cu bune, cu rele, cu calităţi şi defecte, dar doritor de a fi iubit şi ajutat să se mântuiască: „Şi dacă faceţi bine celor ce vă fac vouă bine, ce mulţumire puteţi avea ? Că şi păcătoşii acelaşi lucru fac!” (Luca 6, 33); „să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta !” (Matei 6, 3) ca să ai plată de la Dumnezeu; dacă iei plată de la oameni ai pierdut plata de la Domnul, luând laude pe pământ. Să nu uităm nici cuvântul evanghelic – „Şi precum voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi asemenea” (Luca 6, 31).

Şi tot Mântuitorul Iisus Hristos oferă modelul adevăratei legături dintre semeni necunoscuţi unul celuilalt pe principiul iubirii aproapelui: „un om oarecare” (Luca 10, 30) şi un samarinean (de alt neam decât neamul iudeilor) se întâlnesc pe calea vieţii, întâmplarea făcând viabilă porunca iubirii dumnezeieşti – pe când levitul şi preotul privesc nepăsători şi trec pe alături. Constatarea este simplă: e foarte posibil ca unii buni cunoscători ai Legii, ca şi teoreticienii în ale Teologiei să dezvolte un discurs – expozeu plin de cuvinte calde şi mângâietoare, numai că faptele care să susţină, să adeverească şi să pecetluiască cuvintele rostite – nu există!; vorba proverbului duhovnicesc: „Vorba sună, fapta tună!” (Arhimandritul Iachint Unciuleac, Mănăstirea Putna).

De aceea, problema aproapelui la ortodocşi este un subiect delicat din punct de vedere sufletesc ca şi al manifestării social-morale, spirituale în societate. Ura nu stă la baza preceptului iubirii; nu poţi iubi urând, nu poţi iubi zavistuind, nu poţi iubi denigrând, nu poţi iubi făcând rău altora, nu poţi iubi răpind pacea şi liniştea semenilor tăi din egoism sau din incapacitatea de a înţelege că darurile sunt împărţite. Oamenii geniali sau talentaţi sunt străbătuţi de darul Sfântului Duh, sunt vase alese ale harului dumnezeiesc, primitori ai harismelor: „Vântul suflă unde voieşte şi tu auzi glasul lui, dar nu ştii de unde vine, nici încotro se duce. Astfel este cu oricine e născut din Duhul.” (Ioan 3, 8). Nu poţi iubi neînţelegând raţiunea dintre frumos şi urât, sau deosebirea dintre înţelept şi neînţelept, nu poţi urî numai pentru simplul fapt că un altul este mai plin de iubirea Lui Dumnezeu şi de harisma rugăciunii, a smereniei ori-de ce nu? – a succesului, a comunicării, a discernerii, a cumpătării, a înţelegerii şi priceperii în dialogul comuniunii cu Dumnezeu.

A zis Domnul: „ca toţi să fie una” (Ioan 17, 31); asta nu înseamnă că aşa vor fi toţi la fel, niciodată, putem fi doar ucenici şi nimeni nu ne poate despărţi de iubirea şi de dragostea Lui: „Nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8, 39). Deci aşa putem fi toţi „una” în Hristos, nu prin calităţi individuale sau valoare personală – ci prin iubire, virtutea cea mai plină de căldură, care vine din dragoste şi credinţă: „Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34)  „Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35) – numai şi numai în porunca iubirii! Hristos Mântuitorul spune: „Omul bun, din vistieria cea bună a inimii sale, scoate cele bune, pe când omul rău, din vistieria cea rea a inimii lui, scoate cele rele. Căci din prisosul inimii grăieşte gura lui.” (Luca 6, 45) Aşa se explică de ce răsturnarea valorilor din lumea de azi duce la haos şi dezastru şi dezechilibru social şi sufletesc,fiindcă am pierdut reperele. De altfel,Iisus Mântuitorul a afirmat destul de categoric: „Dacă cineva vrea să fie întâiul, să fie cel din urmă dintre toţi şi slujitor al tuturor.” (Marcu 9, 35) „Fiul Omului n-a venit ca să I se slujească, ci ca să slujească.” (Matei 20, 28).

Din moment ce dorim cu adevărat dobândirea îndumnezeirii prin har pe calea mistico-ascetică, trebuie să alegem acestea două: dragostea şi smerenia,singurele care aduc împlinirea şi desăvârşirea: „Fiţi desăvârşiţi precum şi Tatăl Vostru desăvârşit este.” (Matei 5, 48) „De Mă iubiţi, păziţi poruncile Mele”. (Ioan 14, 15) Omul care petrece departe de Dumnezeu veacul acesta îşi face ancoră din „eul” său individual, şi începe să găsească explicaţii şi scuze la toate relele din jur; tot ceea ce i se întâmplă nu e din vina lui,  a propriei nepriceperii şi incompetenţe, – de vină sunt lumea, trupul şi diavolul, ba chiar  semenii, colegii, prietenii, colaboratorii, familia, apropiaţii – toţi au stat împotriva voinţei lui pozitive care nu s-a putut concretiza în nimic: „Credinţa fără fapte este moartă!” (Iacov 2, 20); iar omul se cunoaşte după fapte precum pomul se cunoaşte după roade.

Omul iubitor de Dumnezeu atribuie Creatorului toate darurile şi mulţumeşte Lui Dumnezeu; nu este mărunt la cuget şi nu caută în aproapele său pretext de justificare a insatisfacţiilor şi nerealizărilor personale. Când iubeşti cu adevărat şi ai dragoste nefăţarnică, Duhul Sfânt te  scuteşte de osteneli inutile şi de jertfe sterile lipsite de roadă: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Matei 9, 13); „Jertfa lui Dumnezeu-duhul umilit, inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o va urgisi” (Ps. 50, 18).Cine îşi pune sufletul său pentru aproapele lui, – unuia ca acesta i se  acoperă  mulţime de păcate.

NICIUN COMENTARIU