Căsătoria în evul mediu românesc

Material prezentat de Fundația România Autentic

nunta-medievala

Potrivit vechilor pravile, fetele aveau dreptul să se căsătorească începând de la 12 ani, iar băieţii – de la 15 ani. Bărbatul avea iniţiativa căsătoriei şi trata condiţiile acesteia cu părinţii fetei pe care o alesese să-i fie mireasă. Mariajul încheiat fără acordul părinţilor atrăgea după sine dezmoştenirea, scrie istorie-pe-scurt.ro.

În Ţările Române, indivizii se puteau căsători de mai multe ori, în caz de divorţ sau de văduvie. Potrivit dreptului bisericesc, a doua căsătorie se putea încheia cu condiţia unei penitenţe de doi ani şi a treia – cu o penitenţă de trei ani (dar dacă una dintre părţi avea deja copii, a treia căsătorie era interzisă). A patra însoţire era interzisă cu desăvârşire.

Într-o vreme în care căsătoria era un element al politicii de înrudire, urmărind obiective clare (autoritatea, acţiunea şi patrimonial), sentimentele dintre viitorii soţi nu erau foarte importante. Erau, totuşi, şi oameni care se iubeau, iar dacă sentimentele lor nu erau în concordanţă cu strategiile matrimoniale urmărite de părinţi, se recurgea la o soluţie veche de când lumea: răpirea.

nunta medievala

Răpirile fără consimţământul fetei erau aspru pedepsite, ele fiind tratate ca silnicii. În 1642, misionarul Bartolomeo Bassetti consemna următoarele: „Văzând că în fiecare zi sunt răpite fete tinere, sub cuvântul luării lor în căsătorie […], pentru a pune capăt acestei rătăciri, ei [membrii sinodului diocezan din Cotnari] cer ca să se permită şi laicilor să-i poată uni în căsătorie”. Dacă între răpitor şi fata răpită era o inegalitate de avere şi de poziţie socială, acest gest putea atrage după sine dezmoştenirea din partea părinţilor.

nunta_medievala

Nu puţine erau cazurile în care, fără a fi necesară o răpire, căsătoria se consuma înainte de oficierea ei. Într-un document de la sfârşitul veacului al XVII-lea se vorbeşte despre o fată care păcătuise înainte de nuntă cu cel care avea să-i devină, mai târziu, soţ. Cu timpul, „vina” a fost uitată, „măcar de au avut întâi şi sminteală”, adică au comis o abatere de la norme.

Înainte de oficierea căsătoriei, se încheia o logodnă. Din punct de vedere juridic, logodna producea câteva efecte: niciunul dintre logodnici nu se putea căsători cu o altă persoană, căsătoria unui bărbat cu o femeie logodită cu un altul era infracţiune penală, răpitorul unei femei logodite era pedepsit cu moartea, logodnica ofensată putea fi apărată în instanţă de logodnicul ei. Se putea întâmpla ca o logodnă să se rupă înainte de a se transforma în căsătorie.

Zestrea miresei

În vederea căsătoriei, părinţii miresei îi constituiau o dotă, consemnată într-un izvod sau o foaie de zestre. Unele din aceste acte au ajuns până la noi, aşa încât se pot cunoaşte bunurile primite de viitoarea soţie. De obicei, este vorba despre sate, dar şi despre mori, prisăci, vii (eventual cu crame), livezi, case şi dughene în oraşe, vite, pluguri cu boi, veşminte, bijuterii, vase şi tacâmuri. Se mai dădeau, de asemenea, robi ţigani.

rochie mireasa

De drept, soţul nu putea să înstrăineze dota soţiei sale, deşi bunurile se aflau în administrarea lui. Dacă acest lucru se petrecea totuşi, femeia era despăgubită: fie cu bunuri din averea soţului, fie, în cazul morţii bărbatului, cu bunuri ale părinţilor sau rudelor acestuia. Dacă femeia era vinovată de adulter, îşi pierdea zestrea în favoarea soţului înşelat; în cazul în care avea copii, zestrea le revenea acestora.

Olimpia Diaconiuc

NICIUN COMENTARIU