Adevărul despre pedofilii din România: de ce mulţi judecători nu-i mai condamnă pe violatorii de copii

Guvernul s-a scuzat, anul trecut, la CEDO cu argumentul a zeci de sentinţe prin care magistraţii români consideră consimţite acte sexuale cu fetiţe între 10 şi 14 ani. Mihaela Săsărman, un expert care lucrează din anul 2000 cu condamnaţii pentru agresiuni sexuale din România a vorbit, pentru Sursa Zilei, despre miturile referitoare la pedofili şi susţine că agresiunile sexuale neraportate, dar şi recidiva sunt uriaşe din cauza lipsei de programe de educaţie sexuală. 

Aproape 1.500 de infractori sexuali sunt închişi la această oră în puşcăriile din România, însă, citind statistica ANP, nu se poate spune cu precizie şi câţi dintre ei sunt agresori de minori. Asta pentru statistica este făcută pe baza articolelor din Codul Penal, unde este incriminată o varietate de fapte care se referă la comportamente sexuale deviante: viol, agresiune sexuala, act sexual cu minor, coruperea sexuală a minorilor, incest, pornografie infantilă, dar care nu fac toate distincţie în funcţie de vârsta victimelor. Şi alte statistici decât cele ale Administraţiei Naţionale a Penitenciarelor, cele de la poliţie şi parchete, se rezumă la a enumera trimiterile în judecată (560 pentru viol şi peste 300 pentru act sexual cu minor n 2016) şi nu fac distincţie nici ele, pe cazurile de viol, după vârsta victimelor.

Mai clar spus, nu poate fi precizat numărul pedofililor prinşi şi pedepsiţi, întrucât pe legea penală română pot fi condamnaţi pentru viol toţi cei care întreţin acte sexuale cu persoare care nu îşi pot exprima consimţământul, o categorie în care intră în mod tradiţional şi copiii cu vârsta de până la 14. Iar statisticile disponibile public se referă doar la cifra globală, nu și la grupul celor condamnați pentru viol cu victime minore.

Cazul unei hunedorence care a avortat la vârsta de 11 ani, după ce a fost violată, în 2009, de 4 vecini (între care unul cu 41 de ani mai în vârstă decât ea) a adus, vara trecută, României o umilitoare condamnare la CEDO. Guvernul a prezentat judecătorilor europeni o analiză a jurisprudenţei din 2009-2013 care arată că doar 1 din 4 judecători a mai prezumat lipsa de discernământ a victimelor cu vârste fragede atunci când a avut pe masă dosare cu agresori sexuali. 

De exemplu, în cazul unei fetițe în vârstă de 12 ani, violată de unchiul ei, Tribunalul Olt a declarat: „Chiar și în ipoteza că victima […] ar fi fost de acord cu actele sexuale, consimțământul ei nu era valabil din cauza vârstei sale fragede

Cauza M.G.C. împotriva României

Douăsprezece hotărâri judecătorești interne (pronunțate între 2009 și 2013) urmează abordarea conform căreia capacitatea de a-și exprima consimțământul valabil din partea unei victime a agresiunii sexuale care este minoră se determină în conformitate cu circumstanțele particulare ale fiecărei cauze în parte. În majoritatea acestor cauze, s-a considerat că victimele – cu vârste cuprinse între 11 și 14 ani – au consimțit la acte sexuale cu bărbați mai în vârstă – inclusiv sex anal și oral – în baza unor elemente precum faptul că nu le-au spus nimic părinților, nu au țipat după ajutor ori au fost de acord să însoțească făptuitorii în diversele locuri în care au avut loc actele. În unele cauze, discrepanțele dintre declarațiile date de victime în diferite faze ale procedurii au fost, de asemenea, considerate ca fiind un element ce dovedește consimțământul lor

Poziţia Guverului la CEDO

CEDO a cerut Guvernului român nu doar să clarifice legislaţia care incriminează violenţa de gen, ci şi să asigure în practică protecţia victimelor cu vârste fragede, în condiţiile în care judecătorii nu doar că obişnuiesc să preia apărările agresorilor care se declară „ademeniţi” sau „provocaţi” de îmbrăcămintea sau vreun gest al victimei, ba chiar ajung să facă confruntări între victime şi agresori şi să dispună teste poligraf.

Expert: „Pedofilia nu este un comportament înnăscut, ci unul format… Dar există programe de educaţie care funcţionează peste tot în lume”

În 20 de ani de când practică dramaterapia în penitenciarele româneşti, Mihaela Săsărman, preşedintele Asociaţiei Transcena şi coordonator al Reţelei de Prevenire și Combatere a Violenţei împotriva Femeilor, a reuşit să înţeleagă legătura dintre mecanismul prin care agresorii sexuali îşi justifică faptele şi mentalitatea populară cu care au ajuns să opereze periculos de mult acum şi magistraţii.

„Pedofilia, şi în general agresiunea sexuală, se manifestă ca un fenomen ascuns, şi este întreţinută de câteva mituri pe care eu le regăsesc nu doar în justificările condamnaţilor, ci şi în comunităţile locale în care au loc des astfel de fapte: «Victima e de vină! A căutat-o!» Dacă ar fi să adresăm public întrebarea „este vinovată o victimă minoră a violului?” şi ni s-ar răspunde sincer, am afla şi cât de multă lume este dispusă să accepte nevinovăția de fapt a autorilor în astfel de fapte”, afirmă Mihaela Săsărman.

«Fetele de 12 ani ştiu tot acum, arată ca de 18 ani. Sunt experimentate. Nu sunt eu de vină. De ce umblă singure noaptea? Au vrut ele ceva!», – iată cîteva explicații ale faptei date de o bună parte dintre cei cu care am lucrat. La ce credeţi că sunt necesare aceste credinţe din cultura populară contemporană?, întreabă retoric dramaterapeutul care rezumă la trei condiţiile de reducere a fenomenului:

  • educaţie pentru o viaţă sexuală sănătoasă care să prevină victimizarea şi să ajute la conştientizarea agresiunii
  • un sistem cooerent pentru reeducare atât în sistemul penitenciar, cât şi în comunitate, post detenție, pentru prevenirea recidivei
  • suport la ieşirea din mediul penitenciar, pentru că orice stres poate redeclanşa comportamentul sexual deviant

Mihaela Săsărman afirmă că   explicațiile acceptate de specialiști pe plan internațional nu indică existența unei predispoziții înnăscute spre pedofilie, context în care singura soluţie la care societatea poate apela pentru prevenţie rămâne educaţia sexuală.

Faptul de a fi fost în copilărie victima unei agresiuni sexuale, faptul de a nu fi avut parte de educaţie care să explice experienţele neplăcute ca victimă sau martor la agresiuni sexuale sau faptul de a nu fi reuşit ca adolescent sau adult că aibă relaţii sexuale educate favorizează, dar nu garantează transformarea într-un agresor sexual”, explică expertul Săsărman.

Lucrând în 20 de ani cu agesori sexuali, preşedinta Transcena respinge categoric ideea castrării chimice a pedofililor, măsură care echivalează în opinia sa cu mutilarea genitală pe care statul român se pregăteşte să o introducă drept infracţiune în legea penală.  Exită alte măsuri posibile pentru reducerea recidivei și pentru asigurarea siguranței potențialelor victime.

Mihaela Săsărman susţine că peste tot în lume există programe de schimbare a comportamentului care au dat roade, şi chiar şi atunci când ele nu au funcţionat, acest lucru a putut fi prevăzut de specialiştii cu care condamnaţii au interacţionat. Preşedinta Transcena a dat exemplul Canadei, unde în urmă cu doi ani opinia publică a fost revoltată de recidiva unui agresor sexual la finalul executării pedepsei, dar despre care terapeuţii avertizaseră că nu şi-a schimbat comportamentul.

Mihaela Săsărman susţine în prezent programe de educaţie şi suport pentru agresorii sexuali din trei penitenciare în cadrul unui proiect al Grupului pentru Apărarea Drepturilor Omului. Condamnaţiii pentru agresiuni sexuale  pot beneficia de consiliere din partea psihologilor din penitenciare doar la cerere, recomandările înscrise în planurile individualizate de executare a pedepselor neţinînd loc de obligaţie.

Mihaela Chiper

NICIUN COMENTARIU