Vlașca și Teleormanul

O veche vorbă românească zice că doctorii au Vlaşca şi Teleormanul, adică au tot ce vor.

Bazându-se pe asta, de foarte multe ori guvernanţii au hotărât că nu trebuie să se gândească la ce bani le dau doctorilor, că oricum ei se descurcă. Aşadar, de cele mai multe ori, reforma în sănătate s-a făcut prin tăiere. S-au tăiat salarii, s-au tăiat finanţări, iar Boc a reuşit să taie chiar şi spitalele.

Toată suflarea medicală, când aude că se pune de o reformă, se uită în jur şi încearcă să pună la adapost câte ceva înainte să dispară. Ascund seringi, ascund medicamente, ascund aparatură, ascund tot ce pot. Ar ascunde ei şi spitalele, şi pacienţii, că doar au fost dăţi când şi astea au dispărut.

E ca un joc. Jocul se cheamă „Reforma în sănătate”. Sunt doua tabere – ministerul şi medicii. Regula e simplă – cei de sus se uită să vadă ce mai pot lua, cei de jos încearcă să se ţină bine de ce au şi să nu cedeze nimic. Publicul suntem noi, beneficiarii sistemului, asta ca să avem şi noi o denumire, nu pentru că am avea vreun beneficiu. Partea proastă este că jocul n-are câştigatori. E doar cu perdanţi. Perdanţii sunt de fiecare dată aceiaşi, bolnavii, actuali şi viitori, adică noi toţi.

Ministrul Nicolăescu a fluierat zilele trecute începerea jocului.

Imediat, taberele s-au aşezat pe poziţii şi au început să tragă unii în alţii. Noi ne uitam cum zboară acuzaţiile dintr-o parte în alta, sucindu-ne capetele ca nişte titireze şi încercăm să vedem cine are dreptate.

Ministerul zice că e dator să se ocupe de sistemul de sănătate de stat şi nu de cel privat. Că medicii de la stat sunt aceiaşi cu cei de la privat şi că după ce le fac o consultaţie rapidă pacienţilor în spitalele de stat îi trimit la cele private unde, surpriză, tot ei îi tratează. Că după ce iau un salariu de la stat şi o şpagă de la pacient ca să-i trimită la cabinetul particular, mai iau un salariu şi de acolo. Că nu exista niciun interes pentru a dezvolta sistemul de stat pentru că asta ar diminua câştigurile din zona privată.

Ne uităm, socotim şi parcă au dreptate.

O clipă, vine contraatacul.

Tabăra adversă spune că nu e aşa, ci invers. Că sistemul de stat nu e finanţat corespunzător, că salariile sunt mici şi condiţiile proaste. Că dacă faci un calcul simplu rezultă că, dacă aduni medicamentele pe care trebuie să le cumperi, plata analizelor şi şpăgile pe care trebuie să le dai ca să fii tratat în sistemul de stat, ieşi mai scump decât dacă te duci să te tratezi în privat. Aici am o mică nelămurire : şpaga nu o iau tot ei? Şi în final spun că foarte mulţi dintre ei au renunţat să se mai lupte cu sistemul şi au plecat să lucreze în alte ţări. De altfel, Băsescu, un foarte fin cunoscător al sistemului „ticaloşit” din sănătate, i-a şi îndemnat să procedeze aşa. Şi, iarăşi ne uităm, socotim şi concluzionăm : şi aştia au dreptate.

Atunci cum facem? Noi, belgienii, noi unde ne ducem?

Când nu ştii cum să procedezi apelezi la regulă. Regula, în cazul nostru Constituţia, spune că statul este responsabil pentru starea de sănătate a populaţiei. Pentru asta s-a înfiinţat sistemul public de sănătate. El trebuie finantat astfel incat sa poata oferi servicii de cea mai buna calitate. Numai acolo unde sistemul de stat nu poate face acest lucru, statul este obligat să plătească serviciile din sistemul privat. E simplu.

O singură problemă : trebuie finanţat şi guvernat cu responsabilitate.

Ioana Theodoru

NICIUN COMENTARIU