România este hexi

  • Andi Topală

Îmi permit să folosesc acest cuvânt, la modă în perioada curentă, pentru a accentua o problemă veche a României postdecembriste, cunoscută, acceptată și ignorată nu numai de societate, ci și de autorități și politicieni, căci, deh, nimic nu se poate fără politică (și nu o spun la modul peiorativ, pentru că asta este realitatea lumii întregi).

Scandalul Hexi Pharma înseamnă, cel puțin la bază, presupusa diluare a unor substanțe care ar trebui să prevină îmbolnăvirile. Prin extrapolare, în această stare de fapt se află, până la urmă, România, referindu-mă nu numai la nație, la populație, la popor, la stat, ci chiar și la teritoriu – sărăcirea de resurse naturale (zăcăminte, păduri, ape) înseamnă tot o „diluare”.

Revenind la „diluția” românească, poate că, pornind de la lecția Hexi Pharma, ar trebui să face o retrospecție și să privim cu atenție la adevărurile care dor, la realitatea pe care o ignorăm de zeci de ani. Nu aș vrea să mă lansez într-o comparație istorică între „Epoca de Aur” și societatea postdecembristă, pentru că mi-aș atrage diverse critici și acuzații. Însă, trecând, din acest motiv, peste anumite aspecte relevante ale nivelurilor de trai antagonice din cele două epoci, aș vrea să pun degetul pe rană, arătând ceea ce știm deja și exprimând, din punctul meu de vedere, un truism. Înainte de 1989, societatea românească avea o moralitate ridicată, mai de frică, mai din principiu, dar un nivel de trai mai scăzut, iar anumite drepturi și libertăți fundamentale, interzise. După 1989, ni le-am recăpătat pe cele din urmă („câștigat” cum le place multora să spună, dar oricum nu mai contează în ce fel), însă, pentru mine, moralitatea s-a diluat. Conștiința s-a diluat. Respectul s-a diluat.

Deși spiritul civic pare că trăiește, nimeni nu se apleacă să ia de jos o bucată de hârtie și s-o arunce la cel mai apropiat coș de gunoi. Da, recunosc, nici eu nu am mereu acest gest. Foarte rare sunt cazurile când cineva intervine într-un conflict în spațiul public. Puține sunt persoanele care se opresc pe stradă lângă un om căzut ca să vadă ce are de fapt. Lista de exemple rămâne deschisă și puteți s-o completați când vreți.

Mai departe. Clasa politică a fost construită în jurul unui nucleu, veșnic același, care funcționează pe principiul rotirii cadrelor și care transmite chiar și ereditar puterea și influența asupra societății, în dorința ei eternă de a controla tot după bunul plac și pentru propriile interese pe termen lung. Cum ar zice Caragiale, prin vocea lui Trahanache: „Nu mai e moral, nu mai e prințip, iar o societate care nu le are, vasăzică nu există”. Cât de profund, cât de adevărat. Și valabil pentru orice vremuri.

Din păcate, clasa politică nu gândește pe termen foarte lung, iar, dacă o face, o face în propriul beneficiu, nu pentru un interes general. Astfel, dacă mă gândesc mai bine, aș putea spune tranșant că și clasa politică s-a diluat. Și nu mă refer la Parlament, ci la toată administrația publică, și centrală, și locală, care stă în buzunarul fiecărui ministru, fiecărui prefect, fiecărui primar. Bunul-simț și spiritul civic s-au diluat, în primul rând, la ei.

În România, totul este diluat. Asfaltul este diluat, vopseaua de pe băncile din parc este diluată, hrana este diluată, educația este diluată, cultura este diluată, serviciile și serviciile sunt diluate și lista este lungă. Iar diluția continuă până la conștiința și moralitatea fiecărui individ. Până la mine, pentru că mă simt victima unei diluții generalizate.

Cu riscul de a părea patetic, închei apoteotic invocându-l pe Jean-Jacques Rousseau, care a spus-o cel mai bine: „Omul este bun de la natură, dar societatea este cea care îl corupe”.

În concluzie, cred că cel mai important scandal de semnalat este „diluarea României”. Și cred că a venit vremea să mutăm drobul de sare, la care ne uităm de 25 de ani, temându-ne că o să ne cadă în cap. Sau, dacă tot nu suntem în stare să-l mutăm și ne uităm la el cum stă să cadă, măcar să nu mai plângem.

NICIUN COMENTARIU

LĂSAȚI UN MESAJ