23 de ani de la Revoluția Română

În fiecare decembrie se aprind lumânări și picură lacrimi amare prin cimitirele patriei. Părinții, – care mai trăiesc!,- își plâng copiii uciși în 1989. Pe la televiziuni se fac emisiuni lungi, cu mulți invitați care zic una și alta. Și viața curge înainte, așa cum e ea, pentru unii seacă și amară, pentru alții dulce și plină de realizări.

Numărul total al victimelor: morți, răniți, reținuți, depășeste cifra de 5000

Revoluția din Decembrie 1989 este încă, după 23 de ani, cel mai important eveniment din istoria recentă a României. Începută la Timișoara, în zilele de 16 și 17 decembrie și continuată la București, dar extinsă apoi și în alte zeci de orașe din țară, Revoluția a însemnat în cifre oficiale 1142 de morți și 3138 de răniți. Numărul total al victimelor: decedați, răniți, reținuți, depășeste cifra de 5000. Cei mai mulți morți au fost în București unde, începând cu 21 decembrie 1989, au avut loc adevărate lupte de stradă în care s-au folosit din plin muniție de război, de la gloanțe de pistol, la încărcături explozive de tun. Jurnalistul Romulus Cristea este unul dintre cei care au trăit în direct Revoluția din 1989. Știe multe și a văzut multe! El s-a aflat timp de câteva zile în incinta clădirii fostului Comitet Central al PCR. I-a cunoscut pe protagoniștii noii puteri și pe revoluționarii participanți, devenind astfel un martor al întâmplărilor care s-au derulat atunci. Jurnalistul a scris și o carte, Revoluția 1989, publicată la editura „România pur și simplu”, București, 2007, în care retrăiește acele clipe de groază și extremă fericire din timpul revoluției.

Potrivit lui Romulus Cristea, în evidențele Secretariatului de Stat pentru Problemele Revoluționarilor (SSPR) sunt înregistrați 760 de reținuți, cu toate că peste 3000 de persoane au reclamat în primele luni ale lui 1990 faptul că fuseseră arestate ilegal începând cu 16 decembrie 1989, până în 10 ianuarie 1990. Surprinzător, în același timp, numărul victimelor a crescut spectaculos (de aproximativ 10 ori) după fuga dictatorilor Elena și Nicolae Ceaușescu, cei împușcați cu muniție de război provenind atât din rândurile civililor chemați la luptă prin intermediul posturilor naționale de radio și televiziune, dar și din trupele Armatei, Securității și Miliției. Niciuna din victimele (sau luptătorii din perioada Revoluției) nu a fost identificată de procurorii militari, care au efectuat cercetări în dosarul revoluției, ca terorist sau făcând parte din organizații ale altor state.Cum a fost ucisă prima victimă din București

Oricine trece prin dreptul Sălii Dalles din București poate vedea acolo câteva cruci. Sunt ale celor care au ieșit în stradă pe 21 decembrie 1989 și au strigat „Libertate”. De dincolo de moarte, tinerii uciși atunci privesc, din fotografiile puse pe cruci de părinții lor, o lume vie și indiferentă care trece prin fața lor. Viața se scurge repede, înainte. Iar la câțiva metri de locul unde a curs sânge nevinovat funcționează un Sex shop. Printre cei 13 tineri secerați de gloanțe în fața Salii Dalles în 21 decembrie ’89,  a fost și Mihai Lucrețiu Gâtlan, un băiat de numai 19 ani. El a fost împușcat primul.

Mihai Gâtlan a fost ucis în data de 21 decembrie 1989 la Sala Dalles.

Își dorea din tot sufletul să fie liber. A murit – cu gândul că face ceva pentru țară – lovit de un camion militar și apoi împușcat. Știu, pare patetic și chiar demodat, după unii, să mori pentru o idee și pentru țara ta! Dar Mihăiță Gâtlan a crezut în acțiunea sa. Ultimul lui cuvânt, înainte de a închide ochii pentru totdeauna, a fost „Libertate“. Așa au spus prietenii lui, cei care au fost alături de el în față la Dalles. Un glonț i-a curmat vorba și i-a frânt zborul. După toți acești martiri-eroi și azi mai plâng părinții veșnic triști, copacii Bucureștiului plâng, clădirile ale căror ziduri au fost stropite cu sânge curat și tânăr. Cunoscuții lui Mihai, (Miki) spuneau ca în sufletul lui „erau două lumi importante: religia și muzica”. Nu putea să trăiască fără nici una dintre ele. „Mihăiță ar fi vrut să dea la Teologie”, povestește Ion Gâtlan, tatăl lui. „El purta întotdeauna asupra lui o micuță carte de rugăciuni. Când a fost ucis o avea la el. Am aflat mai târziu, când l-am ridicat de la morgă. O ținuse la piept și era pătată de sângele lui.”  „Trebuie să ieșim în stradă!”

Daniela l-a cunoscut pe Mihai în primăvara lui 1989. Erau prieteni buni. Ea își amintește cum își petreceau vremea pe atunci. Când se întâlneau cântau la chitară, (Miki era foarte talentat!) discutau despre religie, despre bisericile distruse de Ceaușescu, ascultau muzică rock, mergeau împreună la concertele trupei Iris, etc. Fiecare își făcea planuri de viitor. Apoi a venit toamna anului 1989. Era frig și întuneric în România. Stăteam cu șapte pulovere pe noi în apartamente. Circula printre oameni un banc tâmpit în care unul zicea: închide fereastra că or să răcească trecătorii! Nu era departe de adevăr. Apa caldă? O raritate! Curentul se oprea, alimentarele erau goale, dar, din când în când, ne puteam delecta cu…creveți vietnamezi la cutie. Mihai Gâtlan avea din ce în ce mai des viziunea morții și, de fiecare dată, când era cu prietenii amintea de acest fenomen. „Dacă ar fi să mor, aș vrea să fiu măcar liber! Și știți cum aș vrea să fiu îngropat? Așa cum mă vedeți, cu hainele astea simple pe mine. În blugi, în geacă și cu cizme. Să n-aud de costum!“. Prietenii râdeau și credeau că glumește. Dar lui nu-i ardea de glume! Când timișorenii au ieșit în stradă, Mihai nu-și mai găsea locul: „E timpul să facem și noi ceva! Nu putem sta cu mâinile în sân! Trebuie să ieșim și noi!”. Inevitabilul sfârșit al comunismului bătea la ușa. Pe 20 decembrie 1989, seara, Miki a sunat-o pe Daniela. Era ziua în care trupa „Iris“ cânta la Teatrul „Ion Creangă“ din Piața Amzei. „Mi-a propus să vin și eu la concert, povestește fata. După spectacol voia să discutăm despre ce se întâmpla în țară. A doua zi, pe 21 decembrie, la 17.00-17.30, urma să ne întâlnim în fața Sălii Dalles. M-a rugat să-i aduc o gutuie. Îi plăcea foarte mult acest fruct!”.

Cimitirul Eroilor Revoluției din București, astăzi.

Galbenă gutuie…

Daniela n-a putut ajunge la concertul cu „Iris“ pentru că nu au lăsat-o părinții. Auzind că la Timișoara era prăpăd, acestora le-a fost teamă să nu i se întâmple fetei lor vreo nenorocire, așa că au ținut-o închisă în casă toată seara, spre indignarea ei. Vineri, însă, pe 21 decembrie, Daniela și-a mințit tatăl că se duce la școală și a plecat în centru. Avea inima cât un purice și o gutuie în ghiozdan, pentru Mihai. Simțea că se întâmplă ceva în oraș. Plutea o liniște ciudată. Pe străzi mirosea a primăvară, a pământ și a iarbă crudă. Tânăra s-a urcat în autobuzul 368 care era aproape gol. La Eroilor mașina s-a oprit. Nu putea trece de tab-urile și blindatele puse de-a curmezișul șoselei. Soldați cu căști și scuturi păzeau cu strășnicie centrul. „M-am strecurat cum am putut printre ei, le-am zis că mă duc la școală. Am alergat într-un suflet, pe jos. La fiecare intersecție erau baraje de scutieri care te legitimau și te întrebau unde mergi. Afară începuse să se întunece. Dinspre Piața Universității se auzeau deja împușcături. În fața Magazinului Eva, alt filtru de scutieri. Nu m-au lăsat să trec, așa ca am început să plâng. Un soldat mai milos m-a luat de umăr și m-a împins către stația de metrou de la Romană: <Du-te, acasă, fato, ce cauți aici? Tu nu vezi că e de rău?!>. I-am dat gutuia lui. Mușca din ea și dadea din cap. ”

Toată noaptea fata a ascultat postul de radio Europa Liberă și a plâns. A doua zi a zbughit-o iar în oras, după ce și-a umplut ghiozdanul cu lumânări și gutui. Pe drum s-a întâlnit cu un vecin de bloc. „Au tras în noi, să știi. Nu te duce! Hai cu mine acasă, nu fi toantă! Vrei să mori?”. L-a lăsat vorbind singur. În fața Sălii Dalles lumea era strânsă lângă o baltă de sânge. De fapt, erau mai multe, ici și colo…Oamenii vorbeau, cu lacrimi în ochi, despre preotul Mehedințu de la Biserica „Colțea“, cel care a înfruntat gloanțele cărând în spate răniții de pe stradă. Tot el a ridicat cadavrele victimelor și le-a dus la spital. „Cineva m-a luat de mână la un moment dat, continuă Daniela. Era o prietenă care venise și ea acolo. Mi-a spus că Miki a murit. N-am crezut-o! Am zâmbit și m-am sprijinit de zid. Lumânările le-am fărâmat în palme, fără să le mai aprind. Multă vreme de atunci mâinile mele au mirosit a ceară. Gutuile i le-am pus pe mormânt, mai târziu.”

 „Fă-i, Doamne, să plătească pentru ce-au făcut!”

Daniela l-a revăzut pe Miki la înmormântare. Abia l-a recunoscut! Pe Mihai l-au dus la cimitir toți ai lui: părinții, surorile, prietenii. Gropile se căscau flămânde. Veneau camioane din toate părțile încărcate cu sicrie. Mihai era vânăt și plin de răni pe față. „L-au împușcat pe la spate, plângea ca un copil tatăl lui. E ciuruit tot. A fost izbit de un camion al armatei la început. Apoi a început măcelul. Zburau trasoarele peste tot. Mihăiță a fost împușcat în cap și în piept. Te-a durut, tată?! Hai, spune-mi, te-a durut? Băiatu` lu` tata! Fă-i, Doamne, să plătească pentru ce-au făcut!”.

Mamă și copil, uciși în timpul revoluției.

Bocetele deznădăjduite ale mamelor, soțiilor și fiicelor celor uciși se auzeau până departe. Înainte să apară camionul cu sicriul lui Miki, prietenii lui au promis că n-or să plângă și că vor fi tari. Unora nu le venea să creadă că el nu mai e. Se așteptau să apară zâmbind, în geaca lui din piele, cu mâinile în buzunar și cu pletele în vânt, să le spună că totul e o glumă, o farsă stupidă, și că el n-a murit deloc. Dar, cum au zărit crucea de lemn cu numele drag al prietenului lor scris proaspăt, au izbucnit în hohote de plâns. Abia atunci au realizat că totul e adevărat. Miki nu mai era! Coșciugul a fost coborât în groapă. La final a început să plouă crâncen. În cimitir mirosea a colivă și a deznădejde.

Cei care au tras în Mihai Gâtlan și în toți ceilalți tineri uciși seara, pe 21 decembrie 1989 la Sala Dalles, sunt liberi la ora asta. Trăiesc printre noi sau au plecat din țară. Își continuă viața, se bucură de ea, își cresc copiii și nepoții, au poate funcții importante. Vin sărbătorile. Pentru părinții și frații și copiii celor uciși în decembrie 89 ele aduc durere de fiecare dată. Oare câți dintre cei care au apăsat pe trăgaci la Revoluție își mai amintesc ce-a fost atunci? Oare câți din ei regretă?

Răzvan Mateescu

 

NICIUN COMENTARIU